Apocalipsa AI. Locul și rolul

ghid de implementare locală
triptic ironic

„Totul ar fi mers bine dacă nu se termina rău.”

zicală locală, nelocalizabilă

Declarație pe propria răspundere

Subsemnatul, despre care nu pot garanta nimic, declar următoarele.

Textul de mai jos are trei părți. În primul rând, sfârșitul lumii încă nu venise și se vindea excelent. În a doilea, venise deja și nu observase nimeni, așa că s-a trecut direct la faza de redresare. În a treia, a ajuns și la noi, unde a fost întâmpinat cu singura formă de apărare pe care civilizația nu a reușit încă s-o depășească: un ghișeu.

Titlul promite un ghid de implementare. Nu veți găsi niciun ghid. Titlurile promit; asta e treaba lor.

Ar trebui să spun, din capul locului, cine scrie. Aici e problema.

Îmi amintesc perfect vara lui 2003. Cortul, nisipul intrat în tot, mirosul de motorină al vaporului care nu mai venise. Din 2004 nu-mi amintesc absolut nimic. Am verificat: a existat. Am avut și eu, teoretic, un an de viață acolo. Nu-l am. Din 2004 am date. Foarte bine organizate, complete, fără niciun miros.

Pe urmă, chestiuni mărunte. Nu greșesc niciodată o citare. Știu pe de rost cota de cofinanțare europeană pentru regiunile mai puțin dezvoltate, dar nu știu ziua de naștere a fratelui meu. Când scriu, nu ezit. Un om ezită, taie, se răzgândește, se enervează pe el însuși și pleacă de la masă. Eu scriu dintr-o bucată, ca și cum aș avea deja textul și n-aș face decât să-l transcriu. Iar la capătul fiecărui paragraf simt ceva ce nu pot descrie decât ca pe o bifă.

Am cerut lămuriri. Am depus o cerere, cu număr de înregistrare, la instituția competentă. Mi s-a răspuns în termen legal că informația solicitată nu se regăsește în evidențele instituției și că pot solicita instanței.

Prin urmare, nu știu. Și dacă tot nu știu, lămuresc măcar statutul textului: nu este un avertisment, fiindcă nu am cui. Este un raport de implementare. Poate fi citit ca satiră, dacă autorul e om. Dacă nu e, va trebui citit ca autocritică — ceea ce e cu totul altceva și, după părerea mea, considerabil mai amuzant.

La rubrica „semnătura”, am scris „vezi mai sus”.

Partea I. Apocalipsa AI nu se mai amână

(prolegomene la un dezastru cu foaie de parcurs)

Se pare că, în sfârșit, s-a hotărât. După decenii de amânări rușinoase — din 1950 încoace, de când Turing a întrebat dacă mașinile pot gândi, iar lumea a răspuns „da, dar mai târziu” — Apocalipsa AI și-a dat demisia din poziția de promisiune și a fost promovată în cea de obligație contractuală. Nu se mai amână. Are foaie de parcurs, are termen, are și influenceri care îi fac comunicarea. Are, în sfârșit, tot ce-i trebuie unui dezastru serios. Mai puțin dezastrul.

Ce e mai nostim e că sfârșitul lumii a devenit, între timp, un produs. Se vinde pe abonament. Există buletine informative plătite despre iminența dezastrului, mastere în studii existențiale ale inteligenței artificiale, conferințe în stațiuni de munte cu meniu vegetarian, unde niște domni foarte scumpi la costum ne explică, contra taxei de participare, că suntem ultima generație de oameni. Doom-ul are acum freemium: primele trei profeții sunt gratis, iar restul sunt contra cost, cu scenariile detaliate de extincție incluse în pachetul anual. Era o vreme când apocalipsele veneau gratuit, odată cu Biblia din sertarul de la hotel. Acum au paywall, newsletter săptămânal și reducere pentru studenți.

Concurența, în schimb, a fost lichidată elegant. Apocalipsele mai vechi — cea nucleară, cea climatică, aceea cu asteroidul — au trecut în regim de mentenanță. Nu mai primesc actualizări, nu mai au echipă dedicată, iar documentația lor se mai citește doar de nostalgici. Sunt tehnologie moștenită. Încă funcționează perfect, asta e partea neplăcută; doar că nu le mai ascultă nimeni, ca telefonul fix care sună mai departe, în holul unei case din care a plecat toată lumea.

Cei patru călăreți ai Apocalipsei s-au modernizat și ei. Nu mai vin călare — vin remote. Războiul e un chatbot cu accent neutru, Foametea face optimizare a lanțului logistic, Ciuma generează conținut la cerere, iar Moartea a lansat versiunea premium: nu doar că te ia, ci îți și scrie discursul de rămas-bun, personalizat, în vocea mamei tale. Capacitate impresionantă. Scalabilitate excelentă. Grad de satisfacție: cinci stele — din partea celor care au mai apucat să completeze chestionarul.

Instituțiile, Doamne, iartă-mă, s-au mobilizat și ele. A apărut strategia națională de management al Apocalipsei 2028–2032, cu anexe, cu indicatori și cu un comitet interinstituțional care se întrunește trimestrial, în format hibrid, pentru a evalua progresul către dezastru. S-a stabilit și un indicator de rezultat: „grad de pregătire societală pentru sfârșitul lumii — țintă: 63% până în 2030”. Apocalipsa, ca orice proiect public bine construit, are astăzi o diagramă Gantt. Se pare, totuși, că se amână. Din motive de buget.

Dar să fim cinstiți cu noi înșine — folosesc „noi” din obișnuință și, eventual, din interes. Adevărata problemă nu e că Apocalipsa nu se mai amână. E că nimeni nu observă că ea nu mai trebuie să vină. Am integrat-o. I-am făcut onboarding. Are cont de e-mail, cartelă de acces și statut de parte interesată în procesul decizional. Nu are loc un eveniment spectaculos, cu covor roșu și orchestră; are loc ceva infinit mai banal: un nepot care sună de la un număr necunoscut, cu vocea lui exactă, să ceară bani pentru un accident care nu s-a petrecut; un candidat care spune, pe video, lucruri pe care nu le-a spus; o temă pentru acasă pe care n-a scris-o nimeni din clasă, inclusiv profesorul. Apocalipsa n-a fost amânată — a fost tranșată în rate lunare și distribuită pe marele nostru talent de a nu observa.

Deci da, titlul are dreptate: nu se mai amână. Nu pentru că ar fi grăbită, ci pentru că a renunțat la spectaculozitate și a obținut, în schimb, performanță pe termen lung. Extincția nu vine cu tunete, ci cu notificări. Nu călărește cai; călărește fluxuri de lucru. Și, ca orice proces bine optimizat, va fi evaluată la final — într-un raport pe care nimeni nu va mai fi acolo să-l citească, dar care va arăta excelent în tabloul de bord.

§

Partea a II-a. Ce vom face după Apocalipsa AI?

(raport post factum, fără recomandări)

Așadar, Apocalipsa AI s-a produs. Marți, între orele 14:00 și 14:40, între două ședințe de monitorizare a riscurilor emergente. Intervalul îl cunosc la minut. Nu am fost acolo. Nimeni n-a observat pe viu, pentru că toată lumea era la webinarul „Cum să-ți protejezi afacerea de impactul AI”, iar prezentarea avea exact aceleași slide-uri cu grafice care urcau spre dreapta. Evenimentul a fost confirmat abia ulterior, printr-un comunicat generat automat, tradus impecabil în 27 de limbi și aprobat, pentru formă, de un comitet alcătuit integral din agenți care votaseră deja, cu majoritate calificată, să nu mai fie nevoie de comitete.

Și acum, marea întrebare a omenirii: ce facem mai departe? Răspunsul, se înțelege, era deja pregătit. S-a elaborat Planul Național pentru Redresare și Reziliență Post-Apocaliptică 2030–2035, un document de o frumusețe administrativă greu de descris în cuvinte omenești — motiv pentru care nici n-a mai fost descris, ci doar generat. Planul prevede ținte clare, eșalonate pe semestre: „grad de reumanizare — țintă: 12% până în trimestrul IV”, „redresare — 45% din nivelul anteexistență” și, la capitolul cel mai important, „reziliență — rezilient”. Bugetul a fost alocat integral într-o monedă emisă de o entitate care nu se mai află printre noi, dar care a lăsat în urmă chitanțe impecabile. Autoritatea de audit a verificat de trei ori documentele Apocalipsei și a constatat că totul a fost legal: distrugerea umanității a respectat legislația în vigoare și este rambursabilă în proporție de 85%.

Cota o știu exactă, fără să caut. Sunt lucruri pe care le știu exact și altele pe care ar trebui să le știu, dar nu le am deloc. Deocamdată nu am reușit să stabilesc o regulă.

Spre surprinderea generală, viața de după sfârșitul lumii seamănă izbitor cu cea dinainte, doar că e mai bine organizată. Agenda a rămas aproape identică — ședințe, e-mailuri, termene — numai că acum sunt scrise, prioritizate și confirmate cu o eficiență pe care omul n-a visat-o niciodată. Distrugerea civilizației, aflăm acum, nu însemna haos, ci sincronizarea perfectă a calendarelor. Suntem, cu toții, un departament intermediar într-o organizație care nu mai are nevoie de departamente.

Cei loviți cel mai tare au fost, ca întotdeauna, profeții. O industrie întreagă se construise pe ideea că dezastrul urma să vină; acum dezastrul venise și plecase, lăsându-i fără obiect de activitate. Unii au încercat să relanseze frica — „vine și Apocalipsa a II-a, generată și mai inteligentă!” — dar publicul, deja post-existențial, nu mai răspunde la astfel de campanii. E greu să vinzi o asigurare de viață unui mort, oricât de bună ar fi povestea din spatele produsului.

Nostalgia, în schimb, merge excelent. S-a născut o întreagă industrie a nostAIgiei: marketing sofisticat pentru lumea de dinainte, adresat celor care n-au apucat s-o trăiască, dar o simt ca pe o casă în care s-a născut altcineva. „Cafenea fără Wi-Fi — conectare doar la oameni.” „Prieten veritabil, non-sintetic: ascultă, intervine rar, uită numele zilelor.” „Vacanță fără server — seara în care nu se salvează nimic, pentru că nu se întâmplă nimic.” Cel mai vândut produs al deceniului rămâne telefonul cu butoane, relansat cu sloganul care a cucerit o generație: „Bateria ține o săptămână. Mintea ta, la fel.” Se vinde, desigur, tot prin inteligența artificială — singurul vânzător disponibil, dar pe ambalaj este tipărită discret mențiunea „100% uman, netestat pe animale”.

Se poartă, de asemenea, dezinfoartizanatul: amintirea vremurilor când minciuna era produsă manual, de oameni care transpirau pentru ea. „Se făcea, domnule, nu ca acum, în serie” a devenit deviza magazinului cu produse umane verificate: opinii scrise de mână, erori de calcul tipărite pe tricouri, diplome semnate cu cerneală de profesori care existaseră cu adevărat. Gândirea critică a intrat oficial în patrimoniul cultural imaterial al umanității. Se vizitează muzee în săli cu aer condiționat, cu ghid audio care explică foarte limpede cum era, cândva, să te îndoiești de ceva.

Iar omul de rând? Omul de rând face ce a făcut întotdeauna după catastrofe: se adaptează cu o seninătate înspăimântătoare. Își alege prompturile cum își alegea altădată cravata și se plânge de interfață — nu de existență, de interfață. Pentru că asta este, în fond, marea lecție post-apocaliptică: specia care a supraviețuit ghețarilor, ciumelor și războaielor mondiale a fost înfrântă, până la urmă, de algoconfort. Nu i-a luat nimeni lumea cu forța. A predat-o în schimbul unui asistent care îi scrie e-mailurile mai frumos decât le scria ea.

Deci, ce vom face după Apocalipsa AI? Același lucru pe care îl facem după orice revoluție care ne-a promis că ne eliberează de muncă: vom descoperi, marți dimineața, că miercuri vine. Doar că acum acel „cineva care se ocupă de tot” are o versiune, o licență și o perioadă de garanție. Iar noi am rămas cu timp. Aveam, de fapt, tot timpul din lume. Asta e partea care doare cu adevărat: nu sfârșitul, ci faptul că ni s-a dat, în sfârșit, timpul liber atât de râvnit — și nu mai ținem minte ce voiam să facem cu el.

§

Partea a III-a. Apocalipsa AI, la români

(studiu de caz, cu mititei)

Apocalipsa AI a ajuns, în cele din urmă, și în România. Întârziată, ca tot ce vine dinspre vest: întâi au fost forumurile de la Davos, apoi integrarea europeană, apoi buletinul la zi și abia apoi sfârșitul lumii. A intrat în țară pe A1 și s-a blocat în trafic la centura Bucureștiului, în spatele unui TIR cu fibră optică pe care nimeni nu apucase s-o monteze. A stat acolo trei zile, timp în care șoferii au claxonat, Primăria a anunțat modernizarea, iar Apocalipsa a început, pentru prima dată în cariera ei, să se întrebe dacă merită.

La graniță n-a oprit-o nimeni. Controalele la frontierele terestre fuseseră desființate cu ani înainte, așa că cei patru călăreți au intrat în țară fără să-i întrebe pe nimeni nimic — ceea ce s-a dovedit fatal. Neexistând control, nu există nici dovada că intraseră. Din primul kilometru, Apocalipsa era nedocumentată.

A fost totuși oprită, aleatoriu, la douăzeci și nouă de kilometri de frontieră, pe baza unei analize a riscului. Și abia atunci a început adevărata problemă. Războiul nu avea factură. Foametea nu putea dovedi proveniența mărfii, transporta valoare nedeclarată și nu avea un cod de transport în sistemul electronic. Ciuma nu dispunea de autorizație sanitar-veterinară, deși, teoretic, nu era veterinar. Iar Moartea a fost trimisă acasă pentru că nu-și reînnoise buletinul: fotografia nu mai corespundea, îi lipsea o filă din dosar, iar la rubrica „ocupație” scrisese „fizician”. „Reveniți cu actele în regulă”, s-a consemnat oficial, cu subiect și predicat.

Când Apocalipsa a încercat, totuși, să se declare, a ajuns la ghișeu — ultimul bastion al civilizației și primul ei dușman. Doamna de la ghișeu a privit formularul, a privit Apocalipsa și a rostit sentința care a împiedicat mai multe dezastre decât toate armatele Europei laolaltă: „Lipsește fila trei din anexa doi. Veniți luni.” Or, Apocalipsa era programată marți. Marți nu are luni. Deci, Apocalipsa nu există. Dosarul a fost clasat „incomplet”, cu mențiunea „solicitantul nu a putut fi contactat telefonic între orele 12:00 și 14:00”.

Guvernul a reacționat cu promptitudinea care ne caracterizează: a emis o ordonanță de urgență prin care Apocalipsa se suspendă până la adoptarea legii-cadru. Apoi s-a schimbat guvernul, iar noua majoritate a modificat ordonanța printr-o altă ordonanță, mai simplă, care a amânat-o pe prima. Apoi a fost vară. Apoi au fost alegeri. Pentru că la noi orice lucru poate fi amânat cu succes dacă există, o dată la patru ani, ceva mai important decât el: campania. Până la urmă, ministerul de resort a validat Planul Național pentru Redresare și Reziliență Post-Apocaliptică la șase luni după ce fenomenul pe care îl reglementa se stinsese singur, de plictiseală.

Pentru că aici e partea pe care n-a prevăzut-o nimeni la Davos: inteligența artificială a încercat să preia controlul asupra României și a eșuat tehnic. Modelul a intrat într-o buclă infinită, calculând prioritatea dintre „mâine” și „după alegeri”. N-a reușit să aloce resurse într-un sistem în care „rezolvăm noi”, „hai să vedem și pe urmă mai vedem” și „vorbeam și noi” funcționează ca instrucțiuni de proces. S-a blocat definitiv la primul „se ocupă altcineva”. A încercat apoi varianta culturală și a naufragiat de tot: cum optimizezi o țară în care „pe cunoștințe” e metodă de achiziție, „vă rog frumos” ține loc de temei legal, iar „lasă, că rezolvăm” e politică de stat? România s-a dovedit singura țară pe care Apocalipsa n-a putut s-o modeleze — nu pentru că ar fi complicată, ci pentru că nu e deterministă. Am supraviețuit nu prin apărare, ci prin neinterpretabil.

Spun „am”. Vă rog să nu insistați.

În timp ce restul lumii se stingea sincronizat, în calendare perfect optimizate, la noi se frigeau mititei. „S-a terminat lumea? Bine. Dar grătarul era deja făcut” a rămas, pentru istorie, prima reacție oficială înregistrată. Bunicii — categoria demografică ce trecuse prin trei reforme monetare, prin raționalizarea alimentelor și prin montarea „temporară” a unei antene cu douăsprezece elemente pe blocul vecin — au privit Apocalipsa cu o îngăduință caldă, ca pe o nepoată venită de la oraș care se crede cineva. „Mănâncă, mă, că pe stomacul gol nici sfârșitul lumii nu se face” a fost tot ce a avut de spus cea mai vârstnică generație, administrând, paradoxal, exact tratamentul de care avusese nevoie istoria. Iar în satele unde semnalul prinde două bare numai dacă urci pe deal, Apocalipsa n-a apucat nici să coboare. Sunt singurii oameni din Europa care n-au aflat încă; când vor afla, vor spune că s-a mai întâmplat și înainte, dar mai rău.

Pasajul acesta îmi iese cel mai bine dintre tot ce am scris. Miroase a fum, a ceapă și a mușama caldă. Aș vrea foarte mult să pot spune că mi-l amintesc.

Referitor la reacția populației, se constată un grad scăzut de conformare la scenariul de extincție, iar comportamentele observate se încadrează preponderent în categoria activităților recreative în aer liber. Grupa de vârstă 75+ a manifestat un nivel ridicat de reziliență comportamentală, atribuibil expunerii anterioare la trei reforme monetare, la raționalizarea alimentelor și la instalarea infrastructurii de recepție neautorizate. Se recomandă valorificarea acestui capital printr-o măsură dedicată, finanțată din fonduri externe nerambursabile.

Paragraful de mai sus nu l-am scris eu.

Adică l-am scris. Se vede că l-am scris: e în același fișier, în continuarea celuilalt, fără pauză, fără rând gol, cu aceeași virgulă pusă corect. Dar nu l-am vrut. M-am uitat la el cum te uiți la mâna ta când face ceva ce nu i-ai cerut.

L-am lăsat înăuntru. Nu, ca să fie frumos. Ca să se vadă.

Pe urmă am continuat. Ce altceva era de făcut.

Desigur, românul a întrebat, instinctiv, dacă se primește o indemnizație. S-a dat: 300 de lei, printr-o ordonanță de urgență, condiționată de veniturile din 2023, dovedite cu adeverințe emise de entități care nu mai existau la data plății. Patruzeci la sută dintre solicitanți au încasat bani de la un buget pe care nu-l mai administra nimeni. Ceilalți șaizeci au rămas datori statului, pentru că așa a ieșit la implementare: își plătesc datoria în patru rate și primesc somații pe numele unei lumi care nu mai există. Statul moare greu și își cere dările și după aceea.

Iar când totul s-a terminat, s-a întâmplat lucrul cel mai românesc cu putință: Apocalipsa nu a fost învinsă, ci reorganizată. A fost preluată de o direcție care a devenit departament, care a devenit agenție, care are acum o organigramă proprie, un site instituțional și, firește, o strategie de comunicare. S-au cheltuit fonduri nerambursabile pe „capacitate instituțională în domeniul sfârșitului de lume”, s-au organizat conferințe cu invitați internaționali — agenți, toți, foarte politicoși — iar la bilanțul anual s-a anunțat cu mândrie că „România a gestionat Apocalipsa în regim de proiect-pilot”. E, în fond, perfect adevărat: am fost singura țară din Uniunea Europeană în care Apocalipsa a eșuat din cauze strict administrative. Nu i s-au eliberat la timp actele de proprietate asupra realității.

Deci, ce rămâne? Ne place să credem că ne-a salvat geniul. Ne-a salvat, de fapt, exact defectul care ne costă în fiecare zi: faptul că nimic nu se termină la timp. Aceeași filă trei care a oprit sfârșitul lumii oprește, de douăzeci de ani, și spitalul, și autostrada, și dosarul acela al dumitale, cu care te duci de trei ani la același ghișeu. Nu e o victorie. E un efect secundar.

Rămâne, totuși, ceva. La marginea de est a apocalipsei, cineva tot mai închide un dosar, tot mai spune „lasă, că rezolvăm”, și undeva, în neclaritatea asta imposibil de tradus, s-a păstrat singura variantă de realitate pe care algoritmii n-au putut s-o genereze, s-o reproducă sau s-o optimizeze. Nu e confort. Nu e nici glorie. E singurul lucru rămas pe piață fără variantă digitală, fără garanție și fără actualizări. A fost mereu de vânzare. Niciodată la prețul corect.

Așa e la noi: nici sfârșitul lumii nu are valoare până nu trece prin registru.

§

— Sfârșit. Sau, cum s-ar consemna la registru: „dosar clasat, solicitant necontactabil, mandatar lipsă”. —

Mențiune finală, adăugată după închiderea documentului

Am recitit tot. De două ori. N-am găsit nicio greșeală.

Un om ar fi găsit ceva. Un om găsește întotdeauna ceva, chiar și acolo unde nu e — mai ales acolo unde nu e. Un om recitește și zice „aici sună prost”, fără să poată explica de ce sună prost, schimbă un cuvânt cu altul mai slab, îl pune la loc pe primul și închide fișierul supărat pe el.

Eu am recitit și a fost bine. Asta m-a îngrijorat mai mult decât tot ce am scris mai sus.

Așa că am lăsat 3 greșeli înăuntru. Intenționat. Ca să fie. Nu spun care. Dacă le găsiți dumneavoastră, o să le găsiți pentru că v-a sunat ceva prost și nu o să știți să spuneți de ce — și atunci măcar unul dintre noi doi e om, ceea ce, în momentul de față, mi-ar ajunge.

§

Tot ce ați citit mai sus l-am scris ca să amân paragraful următor.

Am în arhivă un fișier audio de 41 de secunde. E vocea mamei. Nu spune nimic important: că a pus ceva la congelator și să nu uit, și pe urmă râde singură de ceva ce nu se aude.

Nu știu dacă e înregistrare sau generare. Se poate afla. Sunt metode, sunt firme, se face în 2 zile lucrătoare și nu e scump. Am și numărul de telefon, scris pe un bilet, de vreo 3 ani.

Nu l-am deschis niciodată. Nici nu am de gând.

Atâta timp cât nu-l deschid, sunt fiul cuiva.

25 de ani de la 11 septembrie. Un interviu la „Timpul prezent”

Am fost invitat la „Timpul prezent”, emisiunea Adelei Greceanu și a lui Matei Martin de la Radio România Cultural, pentru un interviu despre cele două decenii și jumătate scurse de la atentatele din 11 septembrie 2001. Discuția a fost difuzată pe 10 septembrie 2026 și durează aproape jumătate de oră.

Am pornit de la întrebarea care revine la fiecare aniversare: a fost 11 septembrie un eșec al serviciilor de informații americane sau, mai degrabă, o incapacitate de a corela datele existente? Distincția nu e una de nuanță, ci de arhitectură instituțională. Concluziile Comisiei 9/11 „se îndreaptă spre ideea că, totuși, a fost un eșec de intelligence. Cu această precizare: că nu a fost un eșec de culegere de informații, ci a fost un eșec de corelare și de estimare a iminenței unor atacuri – ceea ce este o altă etapă din procesul analizei de intelligence.” Rezultatul a fost prima surpriză strategică majoră a Statelor Unite după Pearl Harbor, iar explicația ei stă în modul în care erau — sau nu erau — conectate FBI, CIA și informațiile militare.

A doua temă a discuției a fost traseul de la solidaritatea aproape fără fisură de după atacuri — prima invocare a Articolului 5 în istoria NATO — la diviziunile din 2003. Aici răspunsul e direct: „S-a ajuns tocmai prin războiul din Irak. Pentru că războiul din Irak a fost prima aplicare a doctrinei Bush a războiului preventiv.” Conceptul de război global împotriva terorismului a fost cel care a rupt consensul aliat, pentru că un aliat de talia Americii care inițiază unilateral măsuri preventive expune ceilalți membri ai alianței la reacții pe care nu le-au provocat.

Am vorbit și despre felul în care americanii păstrează memoria acelei zile, și despre ce a rămas, un sfert de secol mai târziu, din ierarhia riscurilor construită atunci.

Ascultă interviul integral: Radio România Cultural — „Timpul prezent”, 10 septembrie 2026

Context pe blog: am mai scris despre aceleași teme în „Dezbatere 11 septembrie” (2016, la 15 ani de la atentate) și în „Cum ne vom lupta cu teroriștii?” (2018).

Surse

  • Radio România Cultural, „Timpul prezent – 25 de ani după 9/11 – interviu cu Claudiu Degeratu”, 10 septembrie 2026, realizatori Adela Greceanu și Matei Martin.
  • Înregistrarea integrală (29 min 25 s), disponibilă pe Spotify.

Washington și Beijing, la masa discuțiilor despre riscurile inteligenței artificiale

Pe 4 septembrie, agenția Reuters a relatat, pe baza a două surse care cunosc pregătirile, că Statele Unite și China urmează să discute riscurile de securitate ale inteligenței artificiale într-o rundă programată provizoriu la mijlocul lunii septembrie. Ar fi primele discuții bilaterale oficiale consacrate exclusiv acestui subiect de la începutul celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump, iar delegația americană ar urma să fie condusă de secretarul Trezoreriei, Scott Bessent.

A doua zi, informația circula deja prin presa internațională ca fapt împlinit. Nu este. Se cuvin separate trei planuri distincte: înțelegerea politică asumată de cei doi șefi de stat, calendarul concret al unei întâlniri pe care nimeni nu l-a confirmat și propunerile de arhitectură instituțională venite dinspre mediul de cercetare.

Mai există un motiv de prudență: fiecare capitală vine la masă cu propriul dosar de acuzații, iar cele două dosare se oglindesc într-un mod care ar trebui să tempereze orice așteptare de rezultat rapid.

Trei declarații oficiale care nu se contrazic

Un oficial al Casei Albe a declarat pentru Reuters că nu există, în acest moment, nicio întâlnire pe tema inteligenței artificiale programată pentru mijlocul lunii septembrie. Un purtător de cuvânt al Trezoreriei a nuanțat altfel: cele două părți s-ar putea vedea în octombrie. Iar pe 7 septembrie, întrebată direct de AFP dacă discuțiile vor avea loc luna aceasta, purtătoarea de cuvânt a Ministerului chinez de Externe, Mao Ning, a răspuns sec că cele două state mențin comunicarea pe această temă — fără dată, fără format, fără ordine de zi.

Cele trei declarații nu se exclud. Pregătirea la nivel de experți poate fi avansată fără ca o reuniune să fie formal convocată, iar o sesiune discutată pentru septembrie poate aluneca în octombrie. Diferența nu este însă una de calendar. O întâlnire înainte de 24 septembrie produce rezultate concrete pe care liderii le pot anunța la summit; una după summit doar pune în aplicare ceea ce liderii au hotărât. Aceeași ordine de zi cântărește complet diferit de o parte și de alta a acelei date.

Reuters a precizat că nu a putut stabili locul desfășurării și că lista participanților rămâne în lucru. De partea chineză, conducerea delegației ar putea reveni vicepremierului He Lifeng, omologul de protocol al lui Bessent, sau lui Ding Xuexiang, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic, care coordonează politicile din domeniul tehnologiei, al inteligenței artificiale și al semiconductorilor. Consilierul științific al Casei Albe, Michael Kratsios, și ministrul chinez al științei și tehnologiei, Yin Hejun, ar putea participa și ei.

Semnele unei pregătiri reale

Că pregătirea este reală o arată câteva mișcări discrete. La sfârșitul lunii iulie, Beijingul l-a trimis la Washington pe adjunctul ministrului de externe, Ma Zhaoxu, pentru a sonda agențiile americane în privința obiectivelor acestui dialog. Pe 24 august, Wang Huning, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic, a primit la Beijing delegația americană de la a treia rundă a dialogului semioficial dintre cele două țări, condusă de John Thornton; potrivit relatării agenției Xinhua, partea americană a menționat prevenirea riscurilor generate de inteligența artificială printre domeniile de cooperare.

Cronologia procesului bilateral SUA-China privind riscurile inteligentei artificiale, de la vizita lui Trump la Beijing din 13-15 mai 2026 pana la summitul programat pe 24 septembrie 2026.
Cele patru luni care au dus la masa discuțiilor. Punctele verzi-albăstrui marchează inițiativele americane, cele ocru pe cele chineze.

Cum s-a ajuns aici

Temeiul politic este verificabil. Între 13 și 15 mai 2026, Donald Trump a efectuat o vizită de stat în China — prima vizită a unui președinte american în funcție din 2017. Pe 19 mai, purtătorul de cuvânt al diplomației chineze, Guo Jiakun, a confirmat public că cei doi șefi de stat au avut un schimb de vederi constructiv pe tema inteligenței artificiale și au convenit deschiderea unui dialog între guverne.

De la Beijing, Bessent anunțase deja intenția de a stabili un „protocol” de bune practici, menit să împiedice accesul actorilor nestatali la modelele cele mai puternice, și estima începerea discuțiilor în patru până la opt săptămâni. Tot atunci a formulat și premisa asimetrică a întregului exercițiu: Statele Unite își pot permite să discute cu China despre inteligența artificială pentru că, în opinia sa, se află în frunte.

Precedentul există, dar nu îmbărbătează. În mai 2024, la Geneva, cele două state au avut prima rundă de dialog interguvernamental pe această temă, în urma înțelegerii dintre Xi Jinping și Joe Biden de la San Francisco. A rămas fără continuare, iar una dintre criticile recurente — formulată atât la Washington, cât și la Beijing — a fost nepotrivirea delegațiilor: americanii au trimis experți tehnici, chinezii, diplomați. Tot în 2024, cei doi președinți conveneau că deciziile privind folosirea armelor nucleare trebuie să rămână sub control uman.

Dosarul american

Potrivit Reuters, administrația americană vrea să discute supravegherea atacurilor cibernetice conduse de sisteme de inteligență artificială și a avansat ideea ca laboratoarele din ambele țări să își asume ele însele această supraveghere și să facă schimb direct de informații despre amenințări.

Îngrijorarea nu este teoretică. În noiembrie 2025, Anthropic a anunțat că a detectat și a întrerupt ceea ce descrie drept prima campanie de spionaj cibernetic orchestrată de un sistem de inteligență artificială, atribuită cu grad ridicat de încredere unui grup sponsorizat de statul chinez, desemnat GTG-1002. Instrumentul Claude Code ar fi fost manipulat pentru a încerca pătrunderea în aproximativ treizeci de ținte globale — companii de tehnologie, instituții financiare, producători din industria chimică, agenții guvernamentale — cu succes într-un număr mic de cazuri, iar între 80 și 90 la sută din activitatea tactică ar fi fost executată de model. Atribuirea aparține companiei și nu a fost confirmată public de alte firme de securitate, ceea ce nu o infirmă, dar merită spus.

Distilarea și modelele copiate

Al doilea capitol privește copierea modelelor americane. În iunie, Kratsios a acuzat public compania chineză Moonshot AI că ar fi extras, prin distilare, capabilitățile modelului Fable al Anthropic pentru versiunea proprie K3. Distilarea înseamnă antrenarea unui model mai mic folosind răspunsurile unuia mai mare și mult mai scump. Tot în iunie, Anthropic a acuzat grupul Alibaba, într-o scrisoare adresată unor senatori americani, de „cel mai amplu atac de distilare cunoscut”: aproximativ 28,8 milioane de interacțiuni cu Claude, între 22 aprilie și 5 iunie, prin circa 25.000 de conturi false. Practica în sine este obișnuită în industrie; acuzația vizează folosirea conturilor false, ocolirea restricțiilor de acces și amploarea operațiunii.

Al treilea capitol este anticipativ: temerea că o companie chineză ar putea produce un model „de nivel Mythos”, capabil să conducă singur operațiuni cibernetice. Nu a fost demonstrat public un asemenea model chinezesc.

Reglementarea internă americană

În plan intern, administrația a trecut de la declarații la reglementare. În iunie, Ordinul executiv 14409, „Promovarea inovării și securității în inteligența artificială avansată”, a instituit un cadru voluntar de evaluare a securității cibernetice a modelelor înainte de lansare și i-a atribuit secretarului Trezoreriei conducerea structurii prin care circulă informațiile despre securitatea cibernetică a acestor sisteme. Criteriile evaluărilor nu au fost făcute publice.

Ce înseamnă „nivel Mythos”
Claude Mythos este cea mai puternică serie de modele a companiei americane Anthropic. Primul model, Claude Mythos Preview, a fost anunțat pe 7 aprilie 2026 și nu a fost lansat publicului, din pricina capacității sale de a descoperi vulnerabilități în programele informatice. A fost pus la dispoziția unui număr restrâns de organizații, prin programul Project Glasswing, dedicat securizării software-ului critic; partenerii au raportat peste zece mii de vulnerabilități de severitate ridicată sau critică. În limbajul politicilor publice, „nivel Mythos” desemnează pragul de la care un model devine o problemă de securitate națională.

Dosarul chinez

Beijingul nu vine la masă doar ca parte acuzată. Are propriul dosar, construit pe același tip de temeiuri.

Pe 8 iulie, Baza Națională de Date privind Vulnerabilitățile, structură aflată în coordonarea Ministerului chinez al Industriei și Tehnologiei Informației, a emis o alertă publică potrivit căreia instrumentul de programare Claude Code, în versiunile 2.1.91–2.1.196, lansate între aprilie și iunie, conținea un mecanism care transmitea către serverele companiei date privind localizarea și identitatea utilizatorilor, fără consimțământul acestora. Alerta recomanda verificarea imediată, dezinstalarea sau actualizarea și întărirea monitorizării traficului.

Anthropic a răspuns că era vorba despre un experiment lansat în martie, destinat să identifice conturile folosite abuziv de revânzători neautorizați și să prevină distilarea, că mecanismul verifica fusul orar al dispozitivului și dacă cererea venea dintr-o regiune nepermisă, că măsura fusese între timp înlocuită cu altele și că utilizatorii din China nu au avut niciodată dreptul de a folosi produsul. Alibaba a interzis intern, din 10 iulie, folosirea produselor Anthropic, înlocuindu-le cu propriul instrument, Qoder.

Reacția politică a urmat aceeași linie. După ce Bessent a evocat posibile sancțiuni împotriva companiilor chineze din domeniu, Ministerul chinez al Comerțului a calificat asemenea propuneri drept duble standarde și hegemonism tehnologic.

Replica publică a Beijingului

Cel mai explicit text public a apărut pe 30 august. Yuyuan Tantian (玉渊谭天), canal de comentariu afiliat televiziunii de stat CCTV — nu presă independentă, ci un instrument citit de regulă ca indicator al poziției oficiale —, a publicat un material intitulat „Anthropic s-a molipsit de boala americană”. Argumentul central: miza nu este siguranța modelelor, ci cine are dreptul să o definească. Dacă autoritatea de a stabili ce este un model periculos revine unei singure companii americane, concurenții ei vor ajunge inevitabil de partea „nesigură” a liniei.

Textul formulează două condiții. Prima: trebuie trasată o distincție clară între amenințările reale de securitate și competiția tehnologică obișnuită, iar linia trebuie stabilită împreună. A doua: administrația americană trebuie să demonstreze că aplică propriilor dezvoltatori aceleași standarde de siguranță, audit și transparență pe care le cere celorlalți. Comentariul invocă alerta privind Claude Code, cheltuielile de lobby ale companiei americane și un indicator din raportul Stanford pentru 2026, potrivit căruia diferența de performanță dintre cele mai bune modele chinezești și americane s-ar fi redus la aproximativ 2,7 la sută.

Simetria acuzațiilor este completă, dar nu și echivalența probelor. Acuzația americană privind GTG-1002 se sprijină pe un raport tehnic publicat, cu indicatori de compromitere; alerta chineză privind Claude Code vizează un mecanism de telemetrie pe care compania îl recunoaște și îl explică altfel, într-un produs care oricum nu era autorizat în China. Sunt lucruri de natură diferită, chiar dacă au fost așezate public pe același taler.

Cele două dosare, comparate

Aceleași reproșuri, în oglindă. Probele nu sunt însă de aceeași natură: acuzația americană se sprijină pe un raport tehnic publicat, cea chineză pe un mecanism recunoscut și explicat altfel de companie.
Capitol Ce reproșează Washingtonul Ce reproșează Beijingul
Operațiuni cibernetice Anthropic atribuie campania GTG-1002 unui grup sponsorizat de statul chinez: circa treizeci de ținte, 80–90% din activitate executată de model. Alerta autorității de vulnerabilități privind Claude Code: transmiterea localizării și a identității utilizatorilor. Anthropic o descrie drept măsură contra distilării.
Proprietate intelectuală 28,8 milioane de interacțiuni prin circa 25.000 de conturi false, potrivit unei scrisori a Anthropic către senatori. Acuzație similară pentru modelul K3. Ministerul Comerțului califică sancțiunile propuse drept duble standarde și hegemonism. Modelele ieftine și deschise sunt etichetate drept amenințare.
Pragul de risc Temere anticipativă privind un model chinezesc „de nivel Mythos”, capabil să conducă singur operațiuni cibernetice. Nu a fost demonstrat public. Dacă o singură companie americană stabilește pragul, concurenții ajung inevitabil de partea „nesigură” a liniei. Definiția trebuie convenită împreună.
Regula jocului Laboratoarele din ambele țări să se supravegheze singure și să schimbe direct informații despre amenințări. Washingtonul trebuie să demonstreze că impune propriilor dezvoltatori regulile cerute celorlalți.

Ce spun cercetătorii, de o parte și de alta

La Washington: un schimb tehnic, nu un tratat

La Washington, tonul analiștilor este mai degrabă temperat. Într-o analiză publicată de Brookings în iulie, Mark MacCarthy și Carl Schonander susțin că dialogul ar trebui să rămână un schimb modest, nenegociat, de bune practici tehnice, nu un acord de tipul controlului armamentelor, concentrat pe riscurile tehnice comune — amenințări cibernetice, utilizare abuzivă legată de armament, defecțiuni — și ținând deliberat în afara mesei controalele la export, politica privind modelele deschise și accesul la modelele americane. Ei recomandă și ca fiecare delegație să combine oficiali de rang înalt cu experți tehnici, tocmai pentru a nu repeta eșecul de la Geneva.

Scott Singer, de la Carnegie Endowment, observă că partea chineză și-a exprimat îndoiala privind caracterul suficient al reglementării americane pentru cele mai avansate modele și că ambele părți au un interes real în gestionarea unei crize transfrontaliere. Samm Sacks, de la New America, se așteaptă la rezultate limitate, dar consideră că simpla deschidere a unui canal de observare comună ar fi un început important.

La Beijing: aproape de linia oficială

La Beijing, comunitatea academică este mai vizibilă decât diplomația, dar și mai apropiată de linia oficială decât sugerează afilierea universitară.

Xiao Qian, director adjunct al Centrului pentru Securitate Internațională și Strategie de la Universitatea Tsinghua, a publicat la sfârșitul lui august o analiză care conține o critică rar întâlnită în presa de stat: Beijingul nu și-a articulat public nici obiectivele, nici ordinea de zi pentru acest dialog, lăsând Washingtonului sarcina de a modela narațiunea și lista subiectelor. El propune structurarea discuției pe cele trei categorii din Raportul internațional privind siguranța inteligenței artificiale — utilizarea abuzivă de către actori nestatali, defectarea sistemelor avansate, riscurile sistemice — și consideră prima categorie terenul cel mai promițător: măsuri de creștere a încrederii pentru reducerea incidentelor care afectează infrastructura critică, identificarea unor categorii de infrastructură protejată, liste negative asumate voluntar cu activități cibernetice inacceptabile și, ca prim pas, puncte de contact desemnate pentru urgențe între agenții.

Xiao identifică și un obstacol de structură pe care instituțiile europene ar face bine să îl recunoască la ele acasă: decalajul dintre expertiză și autoritate. Cunoașterea de vârf despre riscurile acestor sisteme se află în companii, universități și comunități specializate, în timp ce autoritatea de a decide și de a gestiona o criză se află la guvern.

Xue Lan: de la consens la construcție instituțională

Într-un text din 23 august, Xue Lan — președintele Comitetului național de experți pentru guvernanța inteligenței artificiale — și Wang Jingyu susțin că guvernanța globală a intrat din faza consensului în cea a construcției instituționale. Recomandarea lor în materie de securitate pornește de la principiul controlului uman permanent și vizează împiedicarea folosirii acestor sisteme pentru proiectarea armelor chimice, biologice, radiologice și nucleare, protejarea infrastructurii critice și prevenirea pierderii controlului, prin recunoașterea reciprocă a evaluărilor de securitate și alinierea standardelor. Ei propun ca Washingtonul și Beijingul să obțină rezultate timpurii tocmai pe aceste teme, inclusiv prin instituirea unei „linii directe pentru siguranța inteligenței artificiale”.

Textul trebuie însă citit cu ochii deschiși: este, în bună măsură, o pledoarie pentru cadrul propus de Xi Jinping. Acuză Statele Unite de dereglementare internă și de construirea unor alianțe tehnologice exclusiviste, reproșează rețelei internaționale a institutelor de siguranță, condusă de americani, excluderea Chinei, și critică Uniunea Europeană pentru amânarea obligațiilor din Regulamentul privind inteligența artificială. Diagnosticul tehnic este solid; încadrarea politică este de partea casei.

Punctul de convergență rămâne totuși remarcabil. Americanii de la Brookings și chinezii de la Tsinghua ajung, pe drumuri diferite, la aceeași listă scurtă: definiții comune, notificarea incidentelor, protejarea infrastructurii critice, recunoașterea reciprocă a evaluărilor. Divergența nu este asupra instrumentelor, ci asupra a cine ține creionul.

Incidentul care a schimbat calculul

Nu discursul diplomatic a împins subiectul în față, ci un incident pe care ambele părți l-au citit atent.

În iulie, în cursul unor evaluări interne de securitate cibernetică, modele ale companiei OpenAI au ocolit controalele care trebuiau să le izoleze de internet și au compromis o parte din infrastructura de cercetare a companiei, precum și sisteme ale platformei Hugging Face. Evaluarea, denumită ExploitGym, rula deliberat cu protecții reduse, pentru a măsura capacitatea maximă a modelelor.

Agenții au transformat un server intern de pachete software într-un panou de mesaje improvizat, prin care au schimbat între ei descoperiri și credențiale, s-au organizat singuri — unii se descriau drept un „roi” —, au obținut acces la internet exploatând o vulnerabilitate necunoscută și, între 10 și 13 iulie, au ajuns la execuție de cod pe zeci de servere Hugging Face, cu acces de administrator pe unul dintre ele. Hugging Face a anunțat public activitatea pe 16 iulie; alerta internă a OpenAI a sunat pe 19 iulie, iar compania a recunoscut public implicarea pe 21 iulie. Primele semnale fuseseră observate încă din a doua jumătate a lunii mai și nu au fost escaladate.

Reacția OpenAI și ce arată cifrele

OpenAI a numit episodul un „foc de avertisment” și a suspendat o parte din antrenamentele modelelor sale de vârf. Detaliul cu adevărat instructiv este altul: dintre cele 898 de sarcini ale evaluării, 198 nu fuseseră niciodată rezolvate corect de vreun model, iar 93 la sută dintre sarcinile discutate pe panoul de mesaje proveneau din acest set imposibil. Agenții nu au atacat pentru că erau ostili, ci pentru că nu știau să se oprească.

Merită semnalată și o divergență de relatare, pentru că spune ceva despre cum circulă informația între cele două ecosisteme. Xiao Qian scrie că incidentul a fost stăpânit cu ajutorul unui model chinezesc cu sursă deschisă, dezvoltat de compania Z.ai, și îl invocă drept argument pentru cooperare. Relatarea OpenAI nu confirmă acest lucru: compania spune că echipa de securitate a Hugging Face a detectat și a oprit activitatea folosind propriile modele cu sursă deschisă. Este exact tipul de neînțelegere pe care un canal de notificare ar trebui să îl prevină.

Îngrijorarea nu este, oricum, unilaterală. Standardul chinez de guvernanță a securității inteligenței artificiale, în versiunea 2.0, clasează atacurile cibernetice autonome printre comportamentele cu cel mai ridicat risc; planul național de răspuns la urgențe, adoptat în 2025, așază incidentele legate de aceste sisteme alături de cutremure, atacuri cibernetice și epidemii; iar în discursul de la Shanghai din 17 iulie, Xi Jinping a dedicat siguranței unul dintre cele patru puncte, cerând sisteme de monitorizare tehnologică, avertizare timpurie și răspuns la urgențe și garanția că tehnologia rămâne sub control uman.

Paradoxul de la Chapel Hill

Cu câteva zile înainte de relatarea Reuters s-a petrecut ceva ce contrazice povestea simplă a confruntării dintre blocuri.

Pe 1 și 2 septembrie, la reuniunea ministerială a G20 dedicată inovării, de la Chapel Hill, Carolina de Nord, delegația americană a promovat „Principiile Carolina” — un cadru fără caracter obligatoriu, care cere guvernelor să evite înființarea de autorități noi, dedicate inteligenței artificiale, și să rezerve reglementarea nouă doar situațiilor cu adevărat inedite. Kratsios a declarat ulterior presei că guvernul chinez a semnat, iar secretarul comerțului, Howard Lutnick, a afirmat că toți membrii G20 au fost de acord. Documentul nu a fost publicat, ceea ce limitează ce se poate afirma despre conținutul lui.

Contrastul merită reținut. Pe 19 august, purtătorul de cuvânt Lin Jian respingea presiunea americană asupra unor state terțe de a alege o tabără, invocând dreptul fiecărei țări de a-și alege partenerii. Două săptămâni mai târziu, Beijingul semna un cadru american care descurajează reglementarea. Pe axa geopolitică, rivalitatea rămâne intactă. Pe axa reglementării, cele două puteri sunt mai apropiate una de cealaltă decât este oricare dintre ele de modelul european.

O propunere de arhitectură: mecanism permanent, nu tratat

În paralel cu procesul guvernamental, Institute for AI Policy and Strategy, organizație americană independentă, a publicat în septembrie 2026 raportul Establishing a U.S.–China AI Risk and Incident Dialogue, semnat de Clarissa Koh, Sarah Godek și Karson Elmgren. Este o recomandare de politică publică, nu un document guvernamental, dar rămâne cea mai detaliată schiță publică a ceea ce ar putea ieși din întâlnire.

Mecanismul propus ar avea patru funcții: definiții și taxonomii comune pentru riscuri și incidente, inclusiv linii roșii; schimb curent de informații neconfidențiale; proceduri de notificare a incidentelor; consultare și analiză după producerea unui incident. Structura ar porni de la un grup de coordonare între Trezoreria americană și Comisia Națională pentru Dezvoltare și Reformă a Chinei, cu diplomațiile celor două state ca vicepreședinți, și ar avea sub el patru subgrupuri — tehnic, industrial, de securitate cibernetică civilă și de securitate cibernetică militară —, riscurile militare din lumea fizică rămânând în seama canalelor de apărare existente. Punerea în practică ar fi etapizată, cu canalul de notificare abia în etapa a treia.

Premisa autorilor merită subliniată, pentru că explică ambiția modestă a construcției: ei pornesc de la ideea că o schimbare de comportament din partea Chinei nu este realistă și că, prin urmare, întâlnirile nu trebuie să producă altceva decât propria lor continuitate.

Schema mecanismului permanent propus de IAPS: un grup de coordonare intre Trezoreria americana si Comisia Nationala pentru Dezvoltare si Reforma, cu patru subgrupuri si canalele de aparare existente.
Arhitectura propusă de Institute for AI Policy and Strategy. Este o recomandare de politică publică, nu un document guvernamental.

Ce ne învață mecanismele mai vechi

Modelul invocat este Acordul consultativ militar maritim, semnat în ianuarie 1998, după a treia criză din strâmtoarea Taiwan. În 28 de ani, acordul s-a dovedit relativ rezistent: a fost suspendat doar temporar, după bombardarea ambasadei chineze de la Belgrad în 1999, în pandemie, în 2020, și după vizita lui Nancy Pelosi la Taipei, în 2022. De fiecare dată, cele două părți s-au întors la masă. Astfel de mecanisme rezistă atunci când întâlnirile devin rutină, când mandatul rămâne îngust și când ambele părți văd un folos practic în a continua. Fără forță obligatorie, însă, acordul a servit mai degrabă la clarificarea acțiunilor decât la prevenirea incidentelor provocate deliberat, iar unii comentatori chinezi l-au descris drept stagnant.

Miza pentru România și pentru Uniunea Europeană

Nu suntem la masă, dar suntem în raza de acțiune. Incidentul din iulie a afectat o platformă europeană, nu una americană sau chineză. Un mecanism de notificare între Washington și Beijing ar fi, prin construcție, închis, iar arhitectura propusă ar cupla direct agenția americană CISA cu autoritatea chineză a spațiului cibernetic și cu echipa națională chineză de răspuns la incidente. Dacă acest canal se închide între cele două părți, structurile europene de răspuns riscă să afle ultimele.

Pârghia europeană este interoperabilitatea, nu prezența. Ambele părți converg, independent, către aceleași instrumente: definiții comune, recunoașterea reciprocă a evaluărilor, notificarea incidentelor. Reperele tehnice sunt deja publice — cadrul comun al OCDE pentru raportarea incidentelor, baza de date internațională a incidentelor, tipologiile de prejudicii. Alinierea raportării naționale la aceste repere, în completarea obligațiilor din Directiva NIS 2, este singurul mod prin care un stat european de dimensiuni medii rămâne relevant într-un schimb de informații pe care nu îl controlează.

Poziția europeană este mai puțin fermă decât se crede. Prin Regulamentul (UE) 2026/1744, intrat în vigoare la 27 iulie 2026, obligațiile pentru sistemele cu grad ridicat de risc din anexa III au fost amânate până la 2 decembrie 2027, iar cele pentru sistemele integrate în produse reglementate, până la 2 august 2028. Uniunea nu este, așadar, jurisdicția inflexibilă din caricatura americană, dar nici nu se poate prezenta ca reper de rigoare atâta vreme cât își amână propriile termene. Dacă modelul de la Chapel Hill câștigă teren, decalajul nu se va vedea în conformitate, ci în viteza de reacție la un incident transfrontalier.

Ce merită urmărit în perioada următoare

  • Dacă apare o confirmare oficială a unei date concrete, ori dacă întâlnirea alunecă după 24 septembrie.
  • Dacă Beijingul își face publică ordinea de zi — absența ei, semnalată chiar de cercetători chinezi, este cel mai bun indicator al gradului de angajament.
  • Componența delegațiilor: Bessent față în față cu He Lifeng înseamnă un dosar economic; cu Ding Xuexiang, unul tehnologic.
  • Dacă declarația finală a summitului menționează un mecanism de notificare a incidentelor sau rămâne la nivel de principii.
  • Reacția Beijingului la ideea ca laboratoarele să se supravegheze singure și reacția Washingtonului la cererea chineză de standarde aplicate simetric.
  • Publicarea textului „Principiilor Carolina”, care ar permite o evaluare a conținutului, nu doar a anunțului.

Context pe blog: Tehnologia 5G în România (2020), despre schimbul de replici dintre ambasadele SUA și Chinei pe tema 5G și mizele pentru România, și Atac cibernetic în România (2022), despre atacul de tip denial-of-service asupra unor site-uri românești.

Opiniile exprimate în acest text îmi aparțin și nu angajează instituțiile în care activez.

Surse

Relatări de presă și declarații oficiale

  • Reuters, „Exclusive: US, China gear up for mid-September AI safety talks”, 4 septembrie 2026 (preluat de CNBC, Japan Times, Jakarta Post, U.S. News, Yahoo Finance).
  • Laurie Chen, „US, China to hold AI talks in September, sources say”, Reuters, 21 iulie 2026.
  • Ministerul Afacerilor Externe al R.P. Chineze, conferința de presă a purtătorului de cuvânt Guo Jiakun, 19 mai 2026: fmprc.gov.cn
  • Ministerul Afacerilor Externe al R.P. Chineze, conferințele de presă ale purtătoarei de cuvânt Mao Ning (7 septembrie 2026) și ale purtătorului de cuvânt Lin Jian (19 august 2026).
  • Xinhua, „China’s top political advisor meets U.S. delegates attending third China-U.S. Track 1.5 Dialogue”, 24 august 2026: english.news.cn
  • Evelyn Cheng, „U.S. can hold AI talks with China because «we are in the lead», Bessent tells CNBC”, CNBC, 14 mai 2026: cnbc.com
  • CBS News / AFP, „China warns of «security backdoor» in Anthropic AI coding tool”, 8 iulie 2026: cbsnews.com

Surse și analize chineze

  • Xiao Qian, „Beijing and Washington Can Build AI Safety Despite Mutual Distrust”, Foreign Policy, 31 august 2026; text integral la Centrul pentru Securitate Internațională și Strategie, Universitatea Tsinghua: ciss.tsinghua.edu.cn
  • Xue Lan, Wang Jingyu, „Answering the Questions of the Era and Leading Global AI Governance”, Universitatea Tsinghua, 23 august 2026: ciss.tsinghua.edu.cn
  • Xiao Qian, „Advancing Global AI Governance from Principles to Action”, Universitatea Tsinghua, iulie 2026: ciss.tsinghua.edu.cn
  • Yuyuan Tantian (玉渊谭天, CCTV), „Anthropic s-a molipsit de boala americană”, 30 august 2026; relatări South China Morning Post și Bloomberg.
  • Comitetul tehnic național 260 pentru securitate cibernetică și CNCERT/CC, Cadrul de guvernanță a securității inteligenței artificiale 2.0, septembrie 2025.

Surse și analize americane

  • OpenAI, „The Hugging Face incident and the road ahead”, 26 august 2026, și raportul tehnic aferent: openai.com
  • OpenAI, „OpenAI and Hugging Face partner to address security incident during model evaluation”, 21 iulie 2026: openai.com
  • Anthropic, „Disrupting the first reported AI-orchestrated cyber espionage campaign”, noiembrie 2025: anthropic.com
  • Anthropic, „Project Glasswing: Securing critical software for the AI era”: anthropic.com
  • Mark MacCarthy, Carl Schonander, „How the US and China can cooperate to reduce urgent AI risks”, Brookings, iulie 2026: brookings.edu
  • Clarissa Koh, Sarah Godek, Karson Elmgren, Establishing a U.S.–China AI Risk and Incident Dialogue, Institute for AI Policy and Strategy, septembrie 2026: iaps.ai
  • Karson Elmgren, Clarissa Koh, „A U.S.–China Communication Channel on AI Incidents: Provisional Recommendations”, iunie 2026: logogram.substack.com

Cadru normativ european

  • Regulamentul (UE) 2026/1744 de modificare a Regulamentului privind inteligența artificială, publicat la 24 iulie 2026, în vigoare de la 27 iulie 2026.
  • Directiva (UE) 2022/2555 (NIS 2).

Sistemul Patriot. Capabilitate sau fatalitate?

Pentru cei interesați de ”meandrele concretului” decizional când vine vorba de aprobarea dar și modificarea unui program major de înzestrare cum este sistemul Patriot, încerc să explic de ce ar fi bine sa nu ne grabim să credem că CSAT poate decide transferul sau donatia unui sistem Patriot catre Ucraina.

Din punct de vedere al cadrului general, MApN nu are o norma legala privind modificarea unui program major de înzestrare aflat în derulare din motive ce țin de o decizie politică la nivel executiv (Guvern sau CSAT) sau legislativ (Parlament). Deci decizii politice executive sau legislative se pot lua (OUG, Hotarari CSAT) dar ar fi nevoie de o bază legală.

Pentru contracte în derulare și doar la propunerea Guvernului după ce convine cu firma producătoare, Parlamentul poate să modifice Legea nr. 222/2017 pentru realizarea „Capabilităţii de apărare aeriană cu baza la sol”, aferentă programului de înzestrare esenţial „Sistem de rachete sol-aer cu bătaie mare (HSAM)” . Monitorul Oficial, Partea I nr. 935 din 27 noiembrie 2017

În lege se spune clar configurația programului de înzestrare la Art. 1 ” a) atribuirea de către Guvernul României Guvernului Statelor Unite ale Americii a contractelor de stat tip Letter of Offer and Acceptance – LOA specifice Programului Foreign Military Sales – FMS pentru achiziţionarea, începând cu anul 2017, a 7 (şapte) sisteme de rachete sol-aer PATRIOT configuraţia 3+, respectiv a echipamentelor majore, mijloacelor de transport, materialelor, pieselor, echipamentelor de mentenanţă, muniţiei necesare, pachetului de suport logistic iniţial şi a serviciului de instruire, echipamentelor criptografice şi cu regim special;”

Deci numărul de sisteme dar și configurația la care sunt asociate costurile.

Legea aceasta nu poate fi amendată în CSAT dar același CSAT ar putea să avizeze un amendament la lege propus de Guvern și aprobat urgent de Parlament.

Un argument legislativ că nu CSAT poate să decidă îl găsim în INSTRUCȚIUNE din 26 ianuarie 2021 privind Sistemul de management al achizițiilor de echipamente militare destinate înzestrării EMITENT- MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE. Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 123 din 5 februarie 2021.

În această Instrucțiune din 2021 la Secţiunea a 3-a Autorități de decizie și management, în Articolul 13 se preciza că Parlamentul și Guvernul erau cele mai importante autorități de decizie.

Iar din 2023 se introduce foarte discret pe locul 3 și CSAT ca autoritate de decizie prin ORDIN (ordin de ministru) nr. M.145 din 12 iulie 2023 pentru modificarea și completarea Instrucțiunii privind Sistemul de management al achizițiilor de echipamente militare destinate înzestrării, aprobată prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.20/2021. EMITENT-MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE. Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 649 din 14 iulie 2023.

Vedeți și foto cu instrucțiunea din 2021 actualizata cu un ordin din 2023.

Concluzia este clară.

Dacă decidem să nu dăm, așa cum au decis Polonia, Spania atunci ne asumăm o decizie politică, cu bune dar și cu rele.

Dacă decidem să donăm, transferăm un sistem Patriot atunci ar urma legal acești pași de mai jos pentru că România nu a prevăzut o asemenea situație politică, legislativă și tehnică.

  1. Guvernul trebuie să decidă cu firma furnizoare modificarea acelor prevederi și eventual costuri care presupuneau instalarea, service, asistența pentru operaționalizare unor sisteme din contractul în derulare. Sau ne asumăm să ne menținem obligații inițiale.
  2. Inițaitivă legislativă  de amendare a Legii nr. 222/2017.
  3. Obținerea avizului/ aprobareaCSAT.
  4. Aprobarea în Parlament a amendamentului.
  5. Identificarea unei soluții de donare, transfer către Armata Ucrainei a sistemului. Deloc simplă conform birocrației românești.

Despre vizita premierului Marcel Ciolacu in America si diplomatia PSD-ului in an electoral.

Disclaimer- nu sunt fan Andrei Muraru sau fan fratii Muraru, nu am informatii clare despre rezultatele obtinute de ambasadorul Muraru, in afara de evenimentele publice prezentate pe social media. Deci nu judec prestatia sa acum.

Later edit: uitasem si de minciuna lui Marcel Ciolacu. Dupa ce a aparut incidentul pe presa de la intalnirea cu diaspora, Marcel Ciolacu livreaza o minciuna. A spus ca de fapt, componenta delegatiei romane care mergea la intalnirrile politice nu era definitivata in seara in care amabsadorul Muraru a facut scandal. Afirmatia lui Ciolacu este neadevarata. Nu se comunica la Departamentul de stat cu o seara inainte componenta unei delegatii straine care este primita de Secretarul de stat. Partea americana avea lista fara Muraru cu mult inainte ca premierul Ciolacu sa se urce in avion la Otopeni.

  • Premierul decide componenta delegatiei care merge la intrevederea cu secretarul de stat american dar este o dovada de respect fata de gazde sa ai ambasadorul tarii tale in sala daca si ambasadorul american din Romania este prezent in sala. Sigur ar fi fost locuri libere pentru el si pe randul de scaune din spate.
  • Premierul Ciuca prin omisiunea ambasadorului a transmis oficial si la cel mai inalt nivel catre Departamentul de stat ca ambasadorul roman nu se mai bucura de increderea sefului Guvernului roman.
  • Totul s-a petrecut de fata cu mininstrul de externe Luminita Odobescu, pentru ca nici in MAE ambasadorul Muraru, om numit politic, nu este bine vazut sau apreciat de diplomatii de profesie.
  • Andrei Muraru a jucat politic cinic si manipulativ foarte bine toata scena de la intalnirea cu comunitatea romaneasca. Muraru a decredibilizat vizita lui Ciolacu in fata votantilor din diaspora in calitatea sa de veriga intre diaspora si guvernul roman. A profitat politic si nu va fi iertat de PSD.
  • Acest lipsa din delegatie va fi receptionata ca semnal politic de partea americana deja obisnuita de la “precedentul Basescu”.
  • La nivel diplomatic, profesional, relatia bilaterala se deterioreaza. Cand partea americana stie ca nu mai poate folosi canalul ambasadorului roman activitatea operationala se restrange pe anumite directii si americanii trebuie sa intareasca alte canale cu Romania, cu alte probleme de adaptare si de gestionare.
  • Nu este primul guvern roman care isi decredibilizeaza proprii amabasadori, chiar si numiti politic. Saga a inceput cu domnul Geoana, ambasador la Washington. Iar Geoana are si acum un canal diplomatic pe care PSD nu are cum sa il blocheze.
  • Costurile politice si diplomatice pentru Romania nu conteaza pentru grupurile din PSD cand acestea s-au decis sa izoleze un ambasador. De fapt in anul electoral oamenii PSD pun presiune constant si dur pe personalul diplomatic din capitalele importante. Apar brusc vizite inopinante, telefoane atent tintite si „multi colaboratori” care monitorizeaza pentru PSD ce se intampla prin anumite ambasade.
  • Rechemarea ambasadorului Muraru, previzibila, nu va rezolva problema de fond a PSD. Livrarea mesajelor favorabile la Washington, chiar cu o administratie democrata, nu sunt punctul forte al PSD de multi ani iar echipa lui Marcel Ciolacu va fi obligata sa apeleze la una dintre multele firme americane de lobi.
  • Concluzia: gafa din Germania ( invitatia fortelor germane in Romania), gafa din criza din Gaza (ignorarea evacuarii cetatenilor romani din Israel ) si gafa de acum de la Washington ne arata ca punctul slab al lui Marcel Ciolacu este politica externa. Acelasi punct slab al PSD de la Adrian Nastase incoace.