Haos comunicational. Valul 2

Am impresia ca intram intr-un haos comunicational in debutul valului 2. Dupa ce au fost puse pe butuci toate amenzile date e greu sa ai coerenta si fermitate in comunicare. E greu sa mai dai mesaje de incredere.

E imposibil sa mai aplici masuri de control. In plus valul 2 daca va fi anuntat acum vor fi lasate de izbeliste planurile de pregatire. Vor fi afectate in special eforturile de reluare a activitatii scolare, orgnaizarea alegerilor si revenirea spitalelor din grupul de sprijin la o activitate normala.

Sunt curios cat se mai bat cap in cap in mesaje cei doi actori?

Anul zero al securității europene. Cum poate supraviețui România după 2020 ?

Precizare- Am scris această analiză în perioada decembrie-februarie 2020 și o public în forma inițială acum în contextul apariției Strategiei nationale de aparare a țării 2020-2024. Consider că analiza mai are destule elemente actuale: lecții învățate și bilanțul actualei strategii, analiza contextului în care ne plasăm cu noua strategie și direcții prioritare de care ar trebui să ținem seama.

Anul 2020 se conturează ca un an pivotal pentru europeni. Lăsând deoparte factorul surpriză numit COVID-19, 2020 are toate elementele pentru a deveni un an istoric. Mai sunt câteva săptămâni până la preconizata conferință dedicată viitorului Uniunii, Europene și probabil vom ști cu adevărat dacă și țările europene, nu doar Comisia Europeană, își vor dori o Uniune geopolitică. Tot în acest an, America își va alege președintele. Cel mai probabil Donald Trump va continua la Casa Albă încă un mandat și va urmări cu asiduitate obiectivul retragerii din Afganistan și repoziționarea în Orientul Mijlociu. În plus se prefigurează o nouă etapă complicată a relațiilor americano-chineze. Tot în acest an ne putem aștepta la declanșarea negocierilor nucleare multilaterale pentru un tratat post-START în contextul apariției unei noi generații de arme nucleare.

Pe plan intern, cele două rânduri de alegeri ar trebui să consfințească eșecul guvernării PSD și relansarea unei agende de reformă rapidă susținută de o coaliție de centru-dreapta.

Atmosfera aparte care caracterizează anul 2020 a fost clar reflectată în timpul Conferinței de la Munchen. În lumina reflectoarelor evenimentul a menținut aparența unei reuniuni anuale de familie. Bătrâna Europă se aranjează pentru poza oficială înconjurată rudele mai apropiate sau mai îndepărtate plasate strategic în funcție de afinități și priorități. Pe lângă poza de familie făcută în beneficiul tuturor, cei mai în vârstă și mai înțelepți mai fac uz de puterea lor de convingere ca să mai aplaneze fricțiunile dintre nepoți, veri sau rude prin alianță. Aceasta este agenda globală văzută de la Munchen, un joc strategic cu o agenda controlată de non-europeni dar găzduită de aceștia. Dar impresia mea este ca a fost un eveniment pentru care așteptările au devenit mult prea mari în comparație cu ce și-au propus gazdele.

Diplomatic, musafiri  au admis să lasă armele la garderobă și să între în voia bătrânei doamne. Nu se făcea să strici liniștea Vestului. Mai ales când Germania este gazdă și pare că se resimte de pe urma ritmului în care musafirii vor să-și conducă afacerile. 

Europa occidentală nu mai pare spațiul de civilizație visat după 1989, deschis, tolerant și unit. Vrem granițe închise și foarte bine protejate. Căutăm soluții pentru a proteja ”modelul european de viață”. Și doar ce am trecut cu toții  prin prima fază a unui Brexit. Dar asta nu este totul. Majoritatea tendințelor de iliberalism, naționalism și xenofobie par să capete reprezentare politică din ce în ce mai robustă.

Ce se întâmplă negativ cu noi nu este doar o părere marginala. Raportul Conferinței de la Muchen dă un verdict dur și care nu a fost constestat încă de nimeni. ”The world is becoming less Western. But more importantly, the West itself may become less Western, too. This is what we call “Westlessness.” Vestul nu mai este Vest, nici pentru alții și nici pentru sine.

Intr-o ordine multi-nodală, Europa este obligată să nu piardă bătălia pentru relevanță strategică.

Josep Borell, șeful diplomației europene, are dreptate să spună că Europa unită nu are apetit pentru putere și că nu suntem pregătiți pentru o criză majoră. Nu ne ajută propriile complexe de țări afectate de două războaie mondiale, nu ne ajuta moștenirea Războiului Rece, nu ne ajută nici unele reguli după care funcționează Uniunea și câteodată nu ne ajută nici America în relația noastră transatlantică.

Ce nu ne spune Josep Borell, dar trebuie să o spun răspicat este că până să ne vină apetitul de putere la nivel global, Uniunea Europeană a pierdut o mare bătălie la Londra. Nici nu văd cum să fii relevant strategic, ca actor european unit, în noua ordine mondială, când Brexitul te forțează să îți redesenezi politicile în mai toate domeniile. Iar în domeniul securității, plecarea Regatului Unit al Marii Britanii este percepută ca o catastrofă.

Spunem generic că este începutul unei tranziții spre o ordine multi-nodală (după o perioada dezbatere, poate prea lungă, meta-narativul “ordine multi-nodala” pare sa fi câștigat întâietate în discursul european in detrimentul conceptului de “ordine multi-polara” intens promovat de China si Federatia Rusa) dar fără să aprofundăm această constatare la nivel național și european.  În fapt Europa se așteaptă la configurarea unei ordini internaționale având o ierarhie de putere mai puțin structurată decât cea multipolară, și care complică și mai mult aplicarea unei strategii europene de securitate.

Vom fi în stare să facem din autonomia strategică europeană o umbrelă de vreme rea ? Există două feluri de răspunsuri la această întrebare. Optimiștii care spun că potențialul există și pesimiștii care spun că noua direcție europeană nu este nici autonomă și nici nu are dimensiune strategică si in plus concurează NATO la capitolele resurse, planificare si angajamente internaționale.

Recent președintele francez, Emmanuel Macron declara că strategia Franței pentru forțele nucleare ține cont și de situația din Europa. Nu era un mesaj francez doar pentru pesimiști ci și pentru optimiști. Iar Germania pare jucătorul optimist cel mai greu de convins. În strategia Parisului,  Berlinul trebuie convins primul că orice strategie tranzacțională a Washingtonului, inclusiv pe domeniul nuclear, va avea o contrapondere susținută de Franța pentru continentul european. Sigur ca nu putem vorbi de garanții de securitate oferite de Franța, dar Parisul pare dispus sa discute mai in profunzime despre clauze de solidaritate, măcar cu o parte dintre partenerii săi strategici.  

Poziția germană, prudentă cu schimbările, valorizează mai mult umbrela nucleară americană pentru NATO, strategie care s-a tradus într-o politică aliată de solidaritate dezvoltată pe decenii întregi. Așa a fost ținut în frâu curentul gaullist care a agitat periodic Europa după 1963. Nu sunt de ajuns asigurările franceze privind o eventuală umbrelă nucleară limitată, modestă și gândită mai mult pentru protecție națională. Cum nu este de ajuns nici proiectul de Consiliu de Securitate Europeană după modelul celui de la ONU propus de președintele Macron.

Autonomia strategică, un concept cu interpretări diverse, pleacă la drum cu încă un handicap. Presiunea și profilul competiției strategice la nivel global se accelerează pe termen scurt, în timp ce proiectul european, acum redefinit ca având și dezideratul autonomiei strategice, pare să lucreze în alt ritm, mult prea lent. Succesiunea de crize internaționale care stă să vină va fi atât de rapidă încât orice eșec de implicare al europenilor se va traduce în pierdere de relevanță. Trebuie să fim conștienți că America, așa izolată cum începe să fie și sub presiunea Chinei, renegociază nu doar tratate bilaterale comerciale, militare și de altă natură ci și noi mecanisme de criză pe bază noilor acorduri. SUA își va păstra încă multă vreme de acum încolo  relevanța strategică nu doar datorită potențialului militar și economic ci și pentru că în zonele de interes va dori să gestioneze crizele care o afectează direct. Probabil că ar trebui să se aprindă un semnal de avertizare și în domeniul nostru de interes, cel al Parteneriatului strategic bilateral.

La rândul ei, Europa, chiar și în relație cu America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, se limitează să modeleze mediul strategic doar pentru situațiile de stabilitate și pace. Bruxellesul nu are nici planuri de criză, nici de situații neprevăzute, nici de asistență de securitate prin care să devină relevant strategic. Autonomia strategică a Europei va deveni și relevantă doar dacă  va câștiga în credibilitate. Un exemplu este lipsa de planuri de criză în cazul tratatului nuclear cu Iranul. Țările europene membre ale tratatului nu au avut un plan de criză în momentul în care Washingtonul a denunțat tratatul cu Iranul. Și aceasta a fost o criză care era anunțată  sau previzibilă încă din campania pentru prezidențialele din America.

O Americă mai izolată înseamnă o Europă mai izolată

Acum 30 de ani nici Federația Rusă, pe atunci URSS, nici Republica Populară Chineză, pe atunci încă departe de locul 1 în topul puterilor economice, nu anticipau că vor beneficia din plin de două tipuri de izolaționism, cel american și cel european.  Primul, cel promovat de administrația președintelui Donald Trump se înscrie într-un model istoric, cel al unui ciclu și care a fost asociat cu două conflagrații mondiale. Pentru noi europenii, izolaționismul este de fapt un efect al crizei relației transatlantice și al lipsei de identitate strategică chiar dacă proslăvim multilateralismul.

Am mai putea constata la o un alt nivel al analizei că răcirea relațiilor cu Washingtonul nu se traduce automat în acțiuni de compensare prin multilateralism. Europa ar vrea să fie un broker important al multilateralismului dar are o concurență majoră din partea Chinei și Federației Ruse. Puteri economice precum China sau actori regionali agresivi precum Federația Rusă nu vor fi descurajați doar printr-un multilateralism activ al Bruxellesului. Multitudinea de crize au demonstrat capacitatea scăzută a unor acorduri internaționale care nu sunt ajutate de o poziționare robustă din punct militar și al politicilor de securitate. Tratatele sunt încălcate, vezi cazul Ucrainei, normele internaționale sunt relativizate, vezi cazul reformei constituționale din Federația Rusă sau încălcarea principiilor sau drepturilor fundamentale ale omului în Republica Populară Chineză, vezi drepturile minorităților sau situația dizidenților.

Multă vreme promotor foarte activ al multilateralismului, SUA  trec printr-o schimbare de paradigmă, în care izolaționismul devine linia de efort principal. Lipsită de autonomie strategică, cu rezultate economice mult sub performanța Chinei sau Americii și fără să fie o forță militară, Europa pare să experimenteze un altfel de izolaționism. Capacitatea limitată de a influența agenda în formate multilaterale, lipsa de coerență în acțiunile externe în diferite regiuni pe glob plus lipsa de capabilități și proiecție militară, toate acestea intră la bilanțul negative european.

Împreună cu America, sau mai precis sub leadershipul american, Europa era în epicentrul deciziei. Acum să ne uităm la Consiliul de Securitate ONU, unde Europa este reprezentată doar de Franța, în timp ce proaspăt ieșitul Regat Unit al Marii Britanii are relații apropriate cu SUA. În această perspectivă trebuie să ne întrebăm cine este de fapt mai izolat în cadrul  multilateral ? Soluția autonomiei strategice europene ca antidot la izolaționismul american s-a tradus în ultimele luni foarte ciudat în acțiuni deschise într-o direcție oarecum previzibilă. Luări de poziție explicite privind o nouă arhitectură de securitate în Europa (concept drag politicii externe de la Kremlin), reprioritizarea agendei de la amenințările din Est la amenințările teroriste, invitarea Federației Ruse la dialog și enumerarea acestor semnalele de deschidere spre Moscova poate continua.

Nu cumva această autonomie strategică pare mai mult o balansare a Europei spre Est ?

Cum poate supraviețui România după 2020 ? Ne mai ajută conceptul de securitate extinsă ?

Prima provocare și cea mai important este să regândim agenda anului 2020 prin prisma ferestrei de oportunitate data de cele două rânduri de alegeri, locale și generale, prin care putem încheia capitolul negru al guvernării PSD.

În domeniul securității și apărării naționale, de la guvernul lui Victor Ponta și până în prezent, nu a existat nici coerență, nici competență și nici responsabilitate. Prețul securității și stabilității unui stat este unul piperat, iar cetățenii români, mai ales după războiul din Ucraina, au înțeles că orice restanță la asigurarea apărării naționale înseamnă de cele mai multe ori pierderi vitale.

Pe fondul unui populism și anti-occidentalism abil dirijat de Liviu Dragnea și al unui conflict deschis între majoritatea parlamentară PSD și Președinție, România a pierdut ani buni și oportunități pentru a accelera modernizarea Armatei, pentru a reforma sectorul de securitate. Am demarat cu greu măsurile de pregătire din domeniul rezilienței și numai după ce NATO a luat o decizie colectivă în acest sens.

Tot legat de lipsa de consistență a actualului concept de Securitate extinsă folosit oficial în Strategia națională de apărare a țării este vorba atunci când ne confruntăm cu bâlbele guvernării liberale din această perioadă.

În aceste zile se vede cum prima etapă a unei pandemii (discutăm de 15-20 de persoane cu diagnostic clar și câteva mii aflate în izolare și carantină) pune probleme foarte serioase sistemului național medical din România. Nu mai vorbesc de sistemul național de urgențe civile pentru că acolo problemele sunt și de natură mai extinsă. Nici până în acest moment noi nu am avut o ședință oficială publică a Comitetului Național pentru situații de urgență unde responsabilii din guvern să își asume decizii clare, oficiale. Gafele de coordonare și intervenție sunt evidente iar planurile sunt doar niște hârtii fără valoare.

Anul aceasta președintele României și guvernul ar trebui să prezinte cele mai importante documente de securitate națională, politică externă și de apărare. Strategia națională de apărare a țării, Cartea alba a apărării sunt cele două documente care conform legilor ar trebui să ne ofere nu doar răspunsuri vagi și corecte politic dar și soluții la problemele majore. Criza în care suntem, instabilitatea guvernului actual ne sugerează că doar Strategia ar putea ieși la termenul de 6 luni de la investirea Președintelui.

Tema principală și principială a Strategiei este viziunea de ansamblu. În mandatul trecut, actualul președinte, Klaus Iohannis a centrat Strategia pe un concept pe cât de larg pe atât de slab conturat. Marea problemă a oricărei strategii de Securitate națională nu este cât de cuprinzător este conceptul de bază ci dacă reflectă și generează soluții pentru prioritățile României într-un context strategic dat. Strategia nu ar trebui să găsească un compromis între priorități și nevoile de a proteja ”parohiile instituționale” și ”orgoliile de leadership” care se manifestă din plin în sistemul nostru. De aceea actuala Strategie, un document incomplet asumat de guvernul PSD a fost și incomplet implementat în prevederile sale, de aici scăderea importanței semnificației documentului cu efecte directe în planul deciziilor.

Actuala strategie, bazată pe conceptul de securitate extinsă ne-a ajutat doar într-o mica măsură Să luăm securitatea regională unde contribuția României la Inițiativa celor 3 mări s-a rezumat la rolul de țară gazdă și la declarații de intenție privind relansarea de vechi proiecte de infrastructură europeană blocate care nu au șanse să fie urnite prea curând.

În plan bilateral, marele eșec pe zona Republicii Moldova a demonstrat pierderea de viziune și conținut într-un capitol de politică externă care este declarat prioritar dar care în realitate a fost lăsat de izbeliște. Blocajul unor programe majore de înzestrare militară, cazul mutării ambasadei Românei la Ierusalim, nivelul rece al relațiilor cu Ucraina, eșecul cooperării navale cu Bulgaria și Turcia în Marea Neagră, de fapt o listă foarte lungă de eșecuri și probleme pe care viitoarea strategie, exprimată prin viziunea Președintelui, trebuie să le gestioneze. Am rezervele mele că vom recupera deficitul major al neatingerii unor obiective din actuala strategie.

În domeniul multilateral, pierderea competiției pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU  a scos în evidență ingerința politică gravă a liderilor PSD în mecanismul decizional.

În domeniul militar situația militară este chiar mai problematică decât în 2014. Federația Rusă și-a consolidat prezența militară în Crimeea și în toată regiunea Mării Negre. NATO, confruntat cu probleme de solidaritate, asigură o prezență militară minimală iar capacitatea de descurajare nu este omogenă în comparație cu flancul nordic. Cele trei țări riverane Mării Negre, România, Bulgaria și Turcia nu au lansat nici măcar o singură inițiativă comună pentru a operaționaliza capabilități de descurajare care să fie asimilate în cadrul NATO. Doar prezența militară americană și funcționarea Parteneriatului strategic asigură coerența care ar fi trebuit să vină de la România și restul țărilor vecine. Dacă judecăm pragmatic, pe agenda de securitate a Mării Negre nu mai avem decizii strategice aliate de la Sumitul NATO de la Varșovia din 2016. Este un bilanț de stagnare care este imputabil și decidenților români aflați la putere după 2014.

Pe plan intern, tot de la guvernarea Victor Ponta și până astăzi, la toate audierile miniștrilor propuși să conducă Ministerul Apărării Naționale nu am auzit un cuvânt despre starea operațională a Armatei Române sau despre câte mari unități și-ar fi dorit ministrul propus să operaționalizeze. Toți miniștrii apărării au promis contracte de achiziții, fonduri pentru industria de apărare și remedierea problemelor legate de pensii și solde. Despre capacitatea de luptă a Armatei Române, despre criza resursei umane, despre lipsa stocurilor sau a infrastructurii pentru mobilitatea militară pe teritoriul național, despre lipsa forțelor de rezervă, acești miniștri au preferat să tacă sau să subaprecieze importanța subiectelor. Este frumos să îți faci poze pe la târguri internaționale de armament sau cu sisteme de luptă moderne pe fundal dar într-o situație reală de luptă nici toate pozele și nici promisiunile din lume  nu fac cât o unitate cu capacitate ridicată de luptă.

Abordarea vagă din Strategia noastră și fără să fie adaptată situației strategice și problemelor interne a dus conceptul  securitate extinsă în zona vorbelor frumoase și cimentării unui blocaj între Președinție și celelalte puteri din stat. Motivat politic, acest blocaj inițiat de PSD s-a folosit ușor de caracterul vag al prevederilor din strategia națională.

Consider că sunt câteva stări de fapt, unele cu profil de tendință, care ar trebui să redefinească Strategia națională de apărare a țării.

Evident că există un capitolul sau o serie de linii de continuitate în domeniul securității naționale și politicii externe care ar trebui să fie reiterate ca principii. Dar nu trebuie să ne oprim la liniile de continuitate și să ignorăm imperativul reformei în domeniul securității și apărării naționale. Câte dintre liniile noastre de continuitate vor mai rămâne în picioare dacă proiectăm tendințele anului 2020 într-un orizont de timp de 15 ani ?

Ce ar trebui să ne îngrijoreze este gradul mare de probleme noi care s-au acumulat și din care am dat exemple mai sus. Indiferent cât de bine conturezi acest capitol de continuități care ține de profilul strategic al României, totuși nu putem ignora că nu avem un progres semnificativ în domenii importante.

Criza cronică a resursei umane în domeniul militar ar trebui să devină o prioritate politică transpartinică.

Eșecurile repetate în plan bilateral cu țări precum Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Bulgaria nu au cum să fie ignorate.

Faptul că intrăm în al 5-lea din cei 10 ai Planului pentru modernizarea și înzestrarea Armatei Române și nu putem identifica progrese relevante în operaționalizarea forțelor militare ar trebui să ne conducă la ideea că reforma a sistemului de înzestrare se impune cu necesitate.

Nu avem o strategie pentru războiul hibrid, cum nu avem nicio strategie pentru securitatea cibernetică sau o strategie pentru industria de apărare.

Suntem departe de o stare satisfăcătoare în privința rezilienței societale, la fel în ce privește pregătirea populației pentru situații de urgență sau necesitate sau gradul de integrare și coordonare între forțele militare și cele de siguranță și ordine publică pentru situații altele decât războiul.

Un capitol aparte care ar trebui revitalizat în cadrul noii Strategii ar trebui să fie analiza și evaluarea sistemului de control democratic al forțelor armate, al domeniului apărării și al sectorului de securitate. Situația unică și foarte îngrijorătoare dezvoltată la nivelul conducerii MApN pe fondul conflictului privind numirea șefului Statului Major al Apărării urmată de o numire controversată ca ministru a unui general trecut în rezervă intempestiv, peste noapte, este cel mai îngrijorător semnal în acest sens.

Viitoarea Strategie națională de apărare a țării ar trebui să stea sub semnul reformei și mai puțin a conceptelor teoretice generoase și vagi care acomodează atât mentalitatea birocratică, protejează tendințele de parohializare a instituțiilor de forță și lasă larg deschisă ușa pentru ingerințe politice după modelul PSD.

Fazele pandemiei. Cand avem stare de alerta ?

Am, scris ieri despre confuzia guvernului privind definirea si planificarea actiunilor pentru actuala faza a pandemiei. Gasiti aici linkul Declararea stării de confuzie din Guvernul Orban

Astazi prezint si o referinta a Organizatie Mondiale a Sanatatii –

Pandemic Influenza Risk Management: A WHO guide to inform and harmonize national and international pandemic preparedness and response. Geneva: World Health Organization; 2017. Licence: CC BY-NC-SA 3.0 IGO.

La pagina 13 veti gasi fazele pandemiei asa cum sunt ele acceptate la nivel international si in care starea de alerta este clar pozitionata inainte de faza maxima a pandemiei.

Daca ne uitam pe grafic Guvernul Orban ar fi trebuit sa decida daca inca suntem in faza pandemica, in a doua jumatate a acesteia sau am intrat in faza de tranzitie. Din punctul meu de vedere inca suntem in faza pandemica, iar minintrul Nelu Tataru de fapt cam asta transmite pe la televizor, „suntem pe platou, situatia este inca grava, etc.”

De fapt planificarea ar trebui sa arate cam asa. Am adpatat un grafic din planul Elvetiei pentru a reproduce fazele din Romania pana la sfarsitul anului.

Deci declararea starii de alerta de catre Guvern nu respecta recomadarile OMS si nu respecta nici evlauarea medicala din Ministerul Sanatatii.

Decizia Guvernului si a presedintelui se justifica prin:

  • ambiguitatea si lipsa de viziune strategica fata de dilema daca pandemia trebuie tratata strict ca urgenta medicala sau ca urgenta civila.
  • ambiguitatea legislatiei romanesti care permite maximum de libertatea decizionala politica si minim de ingerinta stiintifica si profesionala in luarea deciziilor strategice.
  • situatia sociala si economica care se degradeaza.
  • scaderea in sondaje a PNL.
  • nemultumiri sociale in crestere.

PNL are de ales intre 2 rele pe care oricum PSD le va folosi in batalia electorala.

Optiunile:

  1. Declararea starii de alerta cu limitari ilegale ale drepturilor fundamentale ale cetatenilor si relaxarea medicala prematura. Va avea impact negativ major asupra starii de sanatate.
  2. Mentinerea starii de urgenta si emiterea de masuri de relaxare prin ordonate militare. Va avea impact negativ major asupra opiniei publice.

Declararea stării de confuzie din Guvernul Orban

Nu stiu ce credeti despre proiectul de lege privind masurile pe timpul starii de alerta dar eu constat ca daca ne uitam la Art.1 si 3 vedem ca de fapt se legifereaza mentinerea prevederilor din decretul de declarare a starii de urgenta iar la Art. 2 se permanentizeaza prevederi din starea de urgenta pentru alte cazuri de urgente medicale.

De fapt nicaieri in legislatia romaneasca nu exista prevederea ca dupa o stare de urgenta obligatoriu urmeaza o stare de alerta care vizeaza direct obligatii si restrictii pentru cetateni. Puteti consulta OUG 21 din 15 aprilie din 2004 Art.2, „f) starea de alerta – se declara potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acţiuni şi măsuri de prevenire, avertizare a populaţiei, limitare şi înlăturare a consecinţelor situaţiei de urgenţă;” deci nimic despre limitari si restrangeri de drepturi fundamentale ale cetatenilor.

Starea de alerta, conform legislatiei romanesti, precede unei stari de urgenta si vizeaza doar planuri institutionale.
Mai mult nu veti gasi in legislatia romaneasca prevederea ca starea de alerta se refera la obligatii sau restrangeri de drepturi pentru cetateni. starea de alerta vizeaza planul institutional, pentru cetateni nu ar trebui sa existe prevederi restrictive directe sau indirecte, in schimb institutiile ar trebui sa activeze planuri de alerta pentru situatia definita clar.

Nu trebuie confundata starea de alerta cu un sistem de alerta prin care cetatenii sunt informati privind o situatie riscanta, periculoasa. Guvernul nici nu a stat sa analizeze cum ar trebui sa fie definita perioada de tranzitie de la apogeul pandemiei in Romania pana la revenirea la o stare normala privind situatia medicala din Romania.

Expertii neamului din ”Gubernul” PNL si de la DSU/MAI atat au putut, vor sa manipuleze grosolan un concept vag al starii de alerta (care oricum nu a fost aplicat profesionist in ianuarie -februarie a.c.) pentru a prelungi pseudo-legal masurile restrictive din perioada starii de urgenta. Mai bine presedintele Iohannis si Guvernul PNL ar trebui sa analizeze implicatiile faptului ca nu a fost elaborat un plan de tranzitie post-pandemic si ca genereaza tensiuni.

Abordarea asta neprofesionista in care nu stim ce fundamenteaza decizia guvernului ? Situatia medicala? situatia sociala ? situatia economica ? a dus la ignorarea prespectivei asupra cetatenului. Dai o lege care se bazeaza pe un OUG care oricum este vaga si prost scrisa si prin care legiferezi restrangerea de drepturi fundamentale care au fost incluse initial intr-un decret prezidential de declararea a starii de urgenta.

Mascarada de consultare publica de weekend (in conditii de stare de urgenta cand de fapt nu exista consultare publica) in care guvernul arunca voit manipulativ texte de 13 pagini si ulterior niste anexe cu tabel de 9 pagini mai mult a creat confuzie.

Ar trebui declarata starea de confuzie din Guvernul Orban.

Uniunea Europeana- lectii invatate si ce nu a mers

Ieri am raspuns la doua teme, lectii invatate in UE si ce nu a mers/merge pe timpul crizei pandemice. Multumesc autorului Gabriel Bejan care a publicat la Hotnews o sinteza a punctelor mele de vedere. Articolul il gasiti aici Ziua Europei cu cetățenii în izolare. Ce lecții trebuie să învețe UE din criza COVID-19

Mai jos puteti citi pe larg concluziile la cald care consider ca definesc actuala performanta a UE in cele doua capitole (evident evaluarea activitatii UE pe toata perioada crizei ar trebui sa fie mult extinsa cu alte capitole, dar m-am rezumat acum doar la acestea doua-lectii invatate si ce nu a mers).

Lecții învățate

Ineficiența unor mecanisme europene vine nu din faptul că sunt integrate ci din faptul că există prea puțină integrare europeană.

Sprijinul european prin setul de măsuri, derogări, asistență și realocare între programe operaționale  chiar dacă nu a fost omogen și extrem de rapid a reușit să ofere mai multă încredere guvernelor naționale să ia măsuri economice, medicale și sociale curajoase și sensibile.

Criza solidarității europene manifestată încă din anii precedenți s-a dovedit o vulnerabilitate majoră pe perioada crizei. Instituțiile europene nu s-au bucurat nici de sprijin prea mare și nici de încredere și asta a generat un proces lent de luare a unor decizii. 

Ne trebuie un mecanism de criză pentru momentele în care dialogul politic european trebuie transformat in decizii rapide. Actualul mecanism cu ședințe greoaie ale Consiliului a fost deficitar și a dus la divizarea în cele două curente. State care cereau ajutor economic masiv și cele se opuneau unui program european economic de criză au preferat polemica. Comunicare unor asemenea stări de indecizie s-a făcut defectuos și asta a blocat în lanț și alte decizii.

Ar trebui să existe un plan european pentru crize complexe. El există doar pentru cazul în care UE asigură asistență pentru țări non-Europene dar ar fi indicat să existe și un plan intern dedicat unor situații din spațiul UE în care ar trebui combinate elemente de asistență economică, militară, logistică, informații, protecție granițe, medicală.

Ar fi nevoie de mai multă voință politică și noi mecanisme, fonduri, asistență pentru a implementa la nivelul național al statelor membre toate recomandările privind anticiparea și pregătirea unor scenarii proaste.

Ar trebui regândit diviziunea muncii între statele membre și Uniunea Europeană când vine vorba de intervenții rapide. Statele membre ar trebui să aibă proceduri standard de intervenție în situații de criză comune pentru că așa pot fi ajutate instituțiile europene să  anticipeze necesarul de sprijin la nivel european.

O altă prioritate ar fi creșeterea gradului de interoperabilitate între sistemele naționale diverse, achiziții medicale, informaționale, transport, financiare și cercetare științifică.

UE nu are capacități de coodonare a unor planuri de reacție rapidă europene și/sau naționale pentru crize complexe. Chiar dacă există structuri cu atribuții, inițiative și programe rezultatul a fost modest și ar fi bine să se decidă în urma unei analize oneste, profesioniste, politice dacă nu cumva este un obiectiv prea ambițios și se regândește arhitectura.

Ar fi nevoie de un mecanism european de sincronizare al planurilor naționale pentru situații de urgență care au profil de criză la nivel european astfel încât dacă este nevoie să se instituie stare de pre-alertă, alertă și urgență la nivel european și care sp fie urmat automat de declanșare unui plan european gata pregătit.

Ce nu a funcționat

Responsabilii cu anticiparea strategică din structurile europene nu au reușit să convingă structurile de decizie din UE să sporească pregătirile pentru scenarii globale negative. Evident nu a funcționat nici la nivelul statelor membre. Cu toate că există directive europene și planuri de acțiune, o pregătire serioasă pentru o pandemie globală a fost un non-subiect pentru planificarea strategică europeană și națională.

Statele membre UE nu au fost pregătite să schimbe rapid prioritățile politice pentru a evita un dezastru care se poate propaga în lanț la nivel european.

Dialogul politic european s-a redus extrem de mult și a fost mai mult un prilej de a gestiona impactul negativ asupra imaginii politice al celor implicați.

Mecanismele de coordonare europene transfrontaliere între spațiul Schengen și restul țărilor non-Schengen au fost greoaie.

Mecanismul european pentru urgențe civile s-a dovedit că este departe de a fi o capablitate bine structurată, autonomă și relevantă pentru situațiile în care se impune prezența sa.

Asistența europeană pentru fluxul de cetățeni europeni intracomunitari a lipsit.

Cooperare transatlantică (UE-SUA) a fost la cote foarte joase.

Evaluarea aacesta est euna provizorie pentru ca nu am acces la toate datele relevante si criza inca nu s-a terminat dar pentru primele 60-90 de zile de criza acopera majoritatea concluziilor mele privind performanta UE.