Câteva gânduri cam disparate după lectura articolului lui Teodor Baconschi – Cele două Românii de pe Contributors.
- Pentru că titlul m-a dus gândul la articolul Cele două Românii scris de Mircea Vulcănescu mi-am adus aminte de toată discuţia despre problema generaţiei.
- În 1932 Vulcănescu a scris Cele două Românii, după umila mea părere, din postura unuia care constata cu regret semnele clare ale convieţuirii moderniţăţii cu un feudalism tarziu. Era o privire sumbră asupra eşecului primilor 10 ani de stat modern unitar şi naţional român. La fel şi la Baconschi, cei 10 ani de la integrare în UE sunt dezamăgitori.
- Din modestele mele lecturi am mai observat că toţi cei care invocă/folosesc/pornesc de la „paradigma celor două Românii” se zbat să facă o breşă într-un front ideologic, că e de dreapta, de stânga, naţionalist, cosmopolit, etc. şi vor să propună o soluţie apartinică, naţională. Cum să trecem peste clivaj, cum să ne reconciliem, cum să ne regăsim „unitatea”, lăudabil de altfel dar, ca şi la Vulcănescu, steril în plan practic.
- La Vulcănescu se poate observa efortul, analiza de a trece dincolo de ideologie dar din interiorul ideologie de dreapta, o atitudine asumată şi pentru care va fi pe buna dreptate catalogat ca fiind de extremă dreapta.
- Poate că din eşecurile, inclusiv ideologice ale lui Vulcănescu, ar fi de învăţat ceva, inclusiv pentru a înţelege ce ne transmite dar şi ce nu reuşeşte să ne transmită Teodor Baconschi.
- Vulcănescu a avut trei direcţii sau, mai corect, tentative de a găsii soluţii la evoluţia României. Prima, soluţia reformei sociale (Cele două Românii 1932), a doua , soluţia solidarităţii intergeneraţionale (Generaţie, 1934) şi a treia, soluţia modelului spriritual naţional (Dimensiunea românească a existenţei, 1943)
- Aş putea spune că aproape toată dezbaterea interbelică privind schimbarea României a orbitat între rolul unor evenimente în reformarea României (Marele Război – România Mare, sincronizarea României cu Europa după 1823), rolul unor generaţii şi rolul identităţii şi al modelului cultural românesc.
- După 1920 dar şi după 1989 dezbaterea a consumat multă cerneală pe rolul evenimentelor istorice în evoluţia României şi pe rolul unei generaţii pro-occidentale de români.
- Dezbaterea pe specificul şi modelul cultural şi după 1920 şi după 1989 a eşuat în extremisme, naţionalism, legionarism, cum vreţi să îi spunem
- Nici Vulcănescu şi nici Baconshi nu merg mai departe de dilema aceasta, ce a fost , ce este şi ce ar putea fi cel mai important pentru România ? apariţia unui eveniment istoric refondator pentru o ţară (o schimbare istorică majoră) sau efortul unei generaţii de a schimba ceva prin construcţia unei solidarităţi intergeneraţionale (mai simplu spus, o generaţie capabilă să înlocuiască un conflict de generaţie având multiple surse cu un mecanism de preluare şi proiecţie de valori comune care să depăşescă graniţele de grup) .
- Răspunsul facil la acestă dilemă ar fi că ambele sunt importante dar istoria post-89 ne arată contrariul. Evenimentul istoric nu a fost deloc sincronizat cu generaţia pro-occidentală a schimbării, ambele s-au întamplat să fie în România dar nu avem un rezultat.
- Ar fi naiv să credem, cum ne propune Baconschi (adaptarea tactică) şi în 1934 cum ne propunea Vulcănescu (istorismul prin resemnare), ca o generaţie să refacă o punte care politic şi mental a fost sistematic distrusă într-un sfert de veac. Iar la termenul de 30 de ani, care vine în curând, prima generaţie a schimbării de la Revoluţie îşi va reduce destul de drastic potenţialul.
- Cred că există două legităţi ale unei tranziţii în Europa Centrală şi de Est.
- generaţiile pro-occidentale din Polonia, Cehia şi Ungaria s-au format cu mult înainte de evenimentul istoric al schimbării din 1989. Concluzia ar fi că o generaţie are o capacitate limitată să genereze un eveniment istoric major în schimb dacă este pregătită cu destul de mult timp înainte poate avea capacitatea de a gestiona foarte eficient orice eveniment sau oportunitate care implică sporirea sprijinului pentru direcţia reformatoare.
- În lipsa unei generaţii pregătite şi care are capacitatea de a face o reformă rapidă folosind conjuncturi istorice, apar alternativele:
- 1. Adaptarea tactică (propusă de Baconschi) şi care înseamnă mai multe concesii dar fără garanţia unei rezultat tangibil si garantat. În plus concesiile presupun şi renunţarea la anumite linii roşii: valori, priorităţi.
- 2. Coaliţii conjuncturale – modelul Convenţia Democrată. Cand avem concesii tactice reciproce dar fara o afectare majora a strategiilor.
- 3. Apariţia unor curente populiste în care raţiunile de tactică devin dominante. Cand avem concesii tactice majore asociate cu disolutia unor strategii si identitati.
- Concluzii
- O platformă pro-occidentală si destul de permisivă la nivel tactic trebuie sa aibă o sursă de identitate şi acţiune aparte. La noi varianta tehnocratică a avut probleme mari, nu spun ca nu a avut si puncte bune. Alte variante ? Cam greu de găsit. Poate paltforma lui Macron ? Adică natura problemei sugerează nevoia unui nou tip nou de construcţie politică care să ardă etapele şi să folosească eficient toate oportunităţile.
- Adica poţi să faci concesii tactice şi să aştepţi o conjunctură favorabilă sau dimpotrivă, să foloseşti o conjunctură şi să generezi concesii tactice. Ultima varianta cred ca a fost folosita in Franţa de catre Macron si probabil, pentru obtinerea celui de-al doile mandat, presedintele Iohannis va pedala tot pe acelasi model.
- Motivul fiind ca mai usor se pliază fortele politice pe evenimente dacat evenimentele dupa fortele politce.
