Claudiu Degeratu

Intenţia declarată oficial de Partidul Comunist Chinez de a elimina regula celor două mandate a câte 5 ani pentru deţinătorul preşediniţiei pune capăt unei perioade politice care a început în 1989.

Implicaţiile interne sunt majore iar cea mai importantă este legată de configuraţia la vârful a sistemului chinez. Până acum Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez decidea numele preşedintelui însă de acum încolo raportul se echilibrează. Se elimină incertitudinea care alimenta, din 5 în 5 ani, jocurile de culise  în conducerea partidului.

Tot pe plan intern, marea întrebare a comentatorilor este dacă actuala superputere China are nevoie de un tip de regim chiar mai pronunţat presonal decât în cazul Federaţiei Ruse? În Rusia, ştim, Putin a reuşit să satbilizeze o ţară în declin. Dar nu acesta este cazul Chinei, o ţară care este în plină ascensiune.

Nu se poate exclude ca să existe chiar o estimare internă a conducerii politice  şi care, alarmată de intensificarea unor forţe divergente în partid, să dorească formare unui nou centru de greutate care să fie ma stabil şi mai greu de influenţat.

Probabil  preşedintele Xi Jinping ar putea urmări nu doar consolidarea  sa la putere cât pregătirea pentru o agendă foarte dificilă şi care ar avea nevoie de un avantaj strategic în competiţia cu SUA. Ca şi în cazul Rusiei, preşedinţii americani vin şi pleacă, dar Putin acumulează experienţă şi ascendent.

Acest efort de centralizare are însă o provocare majoră, care va fi baza stilului prezidenţial chinez ? Ideologia comunistă nu prea mai face singură faţă într-o Chină diversă, conectată şi în plină dezvoltare. Ar putea să apară o viziune economică nouă aparţinând preşedintelui Xi Jinping şi care să dea o aură de noutate ? sunt destul de sceptic. Va oferi competiţia strategică cu SUA destule motive pentru a construi o doctrină nouă pentru o Chină supercentralizată ? Această variantă ar putea să aibă mai multe şanse pentru că visele Chinei de a fi o putere globală soft deschisă vor fi mai uşor de concretizat cu o Americă izolată, protecţionistă şi conservatoare.

Photo credit : scmp.com

Câteva gânduri cam disparate după lectura articolului lui Teodor Baconschi – Cele două Românii de pe Contributors.

• Pentru că titlul m-a dus gândul la articolul Cele două Românii scris de Mircea Vulcănescu mi-am adus aminte de toată discuţia despre problema generaţiei.
• În 1932 Vulcănescu a scris Cele două Românii, după umila mea părere, din postura  unuia care constata cu regret semnele clare ale convieţuirii moderniţăţii cu un feudalism tarziu. Era o privire sumbră asupra eşecului primilor 10 ani  de stat modern unitar şi naţional român. La fel şi la Baconschi, cei 10 ani de la integrare în UE sunt dezamăgitori.
• Din modestele mele lecturi am mai observat că toţi cei care invocă/folosesc/pornesc de la „paradigma celor două Românii”  se zbat să facă o breşă într-un front ideologic, că e de dreapta, de stânga, naţionalist, cosmopolit, etc. şi vor să propună o soluţie apartinică, naţională. Cum să trecem peste clivaj, cum să ne reconciliem, cum să ne regăsim „unitatea”, lăudabil de altfel dar, ca şi la Vulcănescu, steril în plan practic.
• La Vulcănescu se poate observa efortul, analiza de a trece dincolo de ideologie dar din interiorul ideologie de dreapta, o atitudine asumată şi pentru care va fi pe buna dreptate catalogat ca fiind de extremă dreapta.
• Poate că din eşecurile, inclusiv ideologice ale lui Vulcănescu, ar fi de învăţat ceva, inclusiv pentru a înţelege ce ne transmite dar şi ce nu reuşeşte să ne transmită Teodor Baconschi.
• Vulcănescu a avut trei direcţii sau, mai corect, tentative de a găsii soluţii la evoluţia României. Prima, soluţia reformei sociale (Cele două Românii 1932), a doua , soluţia solidarităţii intergeneraţionale (Generaţie, 1934) şi a treia, soluţia modelului spriritual naţional (Dimensiunea românească a existenţei, 1943)
•  Aş putea spune că aproape toată dezbaterea interbelică privind schimbarea României a orbitat între rolul unor evenimente în reformarea României (Marele Război – România Mare, sincronizarea României cu Europa după 1823), rolul unor generaţii şi rolul identităţii şi al modelului cultural românesc.
• După 1920 dar şi după 1989 dezbaterea a consumat multă cerneală pe rolul evenimentelor istorice în evoluţia României şi pe rolul unei generaţii pro-occidentale de români.
• Dezbaterea pe specificul şi modelul cultural şi după 1920 şi după 1989 a eşuat în extremisme, naţionalism, legionarism, cum vreţi să îi spunem
• Nici Vulcănescu şi nici Baconshi nu merg mai departe de dilema aceasta, ce a fost , ce este şi ce ar putea fi cel mai important pentru România ? apariţia unui eveniment istoric refondator pentru o ţară (o schimbare istorică majoră) sau efortul unei generaţii de a schimba ceva prin construcţia unei solidarităţi intergeneraţionale (mai simplu spus, o generaţie capabilă să înlocuiască un conflict de generaţie având multiple surse cu un mecanism de preluare şi proiecţie de valori comune care să depăşescă graniţele de grup) .
• Răspunsul facil la acestă dilemă ar fi că ambele sunt importante dar istoria post-89 ne arată contrariul. Evenimentul istoric nu a fost deloc sincronizat cu generaţia pro-occidentală a schimbării, ambele s-au întamplat să fie în România dar nu avem un rezultat.
• Ar fi naiv să credem, cum ne propune Baconschi (adaptarea tactică) şi în 1934  cum ne propunea Vulcănescu (istorismul prin resemnare), ca o generaţie să refacă o punte care politic şi mental a fost sistematic distrusă într-un sfert de veac. Iar la termenul de 30 de ani, care vine în curând, prima generaţie a schimbării de la Revoluţie îşi va reduce destul de drastic potenţialul.
• Cred că există două legităţi ale unei tranziţii în Europa Centrală şi de Est.
  • generaţiile pro-occidentale din Polonia, Cehia şi Ungaria s-au format cu mult înainte de evenimentul istoric al schimbării din 1989. Concluzia ar fi că o generaţie are o capacitate limitată să genereze un eveniment istoric major în schimb dacă este pregătită cu destul de mult timp înainte poate avea capacitatea de a gestiona foarte eficient orice eveniment sau oportunitate care implică sporirea sprijinului pentru direcţia reformatoare.
  • În lipsa unei generaţii pregătite şi care are capacitatea de a face o reformă rapidă folosind conjuncturi istorice, apar  alternativele:
    • 1. Adaptarea tactică (propusă de Baconschi)  şi care înseamnă mai multe concesii dar fără garanţia unei rezultat tangibil si garantat. În plus concesiile presupun şi renunţarea la anumite linii roşii: valori, priorităţi.
    • 2. Coaliţii conjuncturale  – modelul Convenţia Democrată. Cand avem concesii tactice reciproce dar fara o afectare majora a strategiilor.
    • 3. Apariţia unor curente populiste în care raţiunile de tactică devin dominante. Cand avem concesii tactice majore asociate cu disolutia unor strategii si identitati.
• Concluzii
  • O platformă pro-occidentală si destul de permisivă la nivel tactic trebuie sa aibă o sursă de identitate şi acţiune aparte. La noi varianta tehnocratică a avut probleme mari, nu spun ca nu a avut si puncte bune. Alte variante ? Cam greu de găsit. Poate paltforma lui Macron ? Adică natura problemei sugerează nevoia unui nou tip nou de construcţie politică care să ardă etapele şi să folosească eficient toate oportunităţile.
  • Adica poţi să faci concesii tactice şi să aştepţi o conjunctură favorabilă sau dimpotrivă, să foloseşti o conjunctură şi să generezi concesii tactice. Ultima varianta cred ca a fost folosita in Franţa de catre Macron si probabil, pentru obtinerea celui de-al doile mandat, presedintele Iohannis va pedala tot pe acelasi model.
  • Motivul fiind ca mai usor se pliază fortele politice pe evenimente dacat evenimentele dupa fortele politce.