La Bukovel, în munții Ucrainei, între 18 și 20 septembrie, opt state se reunesc la aceeași masă într-un format care nu exista acum o lună: „Carpathian Eight”. Volodimir Zelenski, Donald Tusk, Aleksandar Vučić, Nicușor Dan, plus reprezentanți ai Cehiei, Ungariei, Austriei și Slovaciei. Zelenski a anunțat un miliard de euro în acorduri de investiții și comerț „pregătite”, parte dintr-un pachet de aproape 100 de proiecte de afaceri evaluate la 40 de miliarde de euro, prezentate de cele opt state. Titlurile din presă au reținut, pe bună dreptate, un singur detaliu: scaunul gol al Slovaciei. Robert Fico și-a anulat participarea: motivul oficial e boala, iar ministrul de interne Matúš Šutaj Eštok l-a înlocuit la summit.
Numai că absența lui Fico merită citită altfel decât ca o simplă fisură în solidaritatea central-europeană. Formatul C8 nu a fost gândit ca o coaliție a celor dispuși să înarmeze Ucraina, dimpotrivă. Presa de la Kiev notează explicit că summitul a fost construit tocmai pentru a păstra la masă partenerii reticenți față de livrările de arme, Slovacia și Ungaria în primul rând, pe paliere care nu implică muniție: energie, logistică transfrontalieră, investiții, mobilitate. Este un cadru conceput astfel încât nimeni să nu aibă scuze pentru neparticipare, și totuși scaunul Slovaciei a rămas gol, chiar dacă din motive declarate medicale, nu politice. Nu e nimic de speculat dincolo de atât, dar tensiunea structurală rămâne vizibilă: un format gândit special pentru ca Bratislava să nu aibă motiv de absență a produs, la prima reuniune, exact o absență.
Miza reală a Carpathian Eight nu stă însă în cine a venit și cine a lipsit, ci în arhitectura pe care summitul o calchiază. Potrivit unei analize a Fundației Casimir Pulaski, C8 nu e o alianță de securitate și nici un tratat nou: e o încercare a Ucrainei de a construi o strategie macroregională de tip UE, după modelul celor deja existente pentru Marea Baltică (aprobată de Consiliul European în 2009) și pentru Dunăre (adoptată în 2010-2011, și ea cu opt state membre UE plus șase state riverane din afara Uniunii, inclusiv România, care participă la ea de un deceniu și jumătate). Scopul declarat: coordonarea a 43 de regiuni carpatice din cele opt state, cu ochii pe următorul exercițiu bugetar european, până în 2027.
Aici intervine un detaliu tehnic pe care relatările de presă îl omit sistematic. Strategiile macroregionale ale UE funcționează după o regulă informală, dar constantă, numită „a celor trei nu”: fără fonduri europene noi (se coordonează banii deja alocați prin instrumentele existente, nu se creează o linie bugetară nouă), fără legislație nouă (Uniunea legiferează pentru cei 27, nu pentru o macroregiune izolată) și fără instituții noi (se folosesc structuri de coordonare ușoare, grefate pe corpuri deja existente). Cu alte cuvinte, miliardul de euro anunțat la Bukovel nu înseamnă bani proaspeți de la Bruxelles, iar cele 40 de miliarde de euro în proiecte prezentate alcătuiesc un catalog de intenții bilaterale și private, nu un angajament instituțional al UE. Dacă precedentul Dunării sau al Mării Baltice se repetă, rezultatele concrete ale unei asemenea strategii nu se măsoară în luni, ci în ani de coordonare birocratică incrementală.
Ceea ce e cu adevărat nou nu e deci finanțarea, ci poziția pe care Ucraina și-o asumă. Așa cum notează analiza Pulaski, Kievul nu mai așteaptă să fie invitat în cadre de integrare construite de alții: își proiectează singur arhitectura, complementară față de formate deja existente precum Inițiativa celor Trei Mări, nu concurentă cu ele. E o formă de integrare de facto, prin mijloacele tehnice ale Uniunii, care ocolește blocajul politic din jurul aderării formale, fără să-l rezolve.
Că Serbia, stat candidat la UE, cu relații istorice apropiate de Moscova și condus de Vučić, se regăsește în același format cu Polonia lui Tusk arată cât de larg a fost gândit cadrul: nu pe linia UE/non-UE, nici pe cea a sprijinului militar acordat sau refuzat Ucrainei, ci pe orice palier tehnic unde cooperarea rămâne posibilă.
(1) Carpathian Eight nu e o alianță de securitate, ci un experiment de integrare administrativă: Ucraina folosește instrumentarul birocratic al UE, nu un tratat nou, pentru a se apropia de Uniune înainte de aderarea formală.
(2) Regula „celor trei nu” a strategiilor macroregionale înseamnă că miliardul anunțat la Bukovel e, cel mai probabil, coordonare de fonduri și de proiecte deja existente, nu bani noi de la Bruxelles, iar rezultatele, dacă precedentul Dunării și al Mării Baltice se confirmă, vor veni lent.
(3) Absența lui Fico, chiar motivată medical, rămâne semnificativă tocmai pentru că formatul fusese construit special pentru ca Bratislava să nu aibă motiv politic de retragere, iar scaunul a rămas totuși gol.
(4) Prezența Serbiei alături de Polonia, România și restul grupului arată cât de larg sunt trasate limitele formatului: el reunește state de o parte și de alta a graniței UE/non-UE și din ambele tabere în privința înarmării Ucrainei, ceea ce îl face, cel puțin pe hârtie, mai durabil decât o coaliție militară restrânsă la statele dispuse să trimită arme.
Surse: Kyiv Independent, „Zelensky hosts European leaders at inaugural Carpathian 8 Summit” (18 sept. 2026); Ukrinform, „Zelensky announces EUR 1B in deals at Carpathian Eight Summit” (18 sept. 2026); Casimir Pulaski Foundation, „The Carpathian Gambit. Ukraine Stops Waiting for an Invitation”; Comisia Europeană, EU Strategy for the Baltic Sea Region (EUSBSR); Comitetul Economic și Social European, avizul privind Strategia UE pentru Regiunea Dunării.