Timp de un deceniu, răspunsul european la amenințările hibride s-a construit în jurul unei singure noțiuni: reziliența. Din 2016, când Comisia și Înaltul Reprezentant au adoptat cadrul comun pentru contracararea acestor amenințări, accentul a căzut tot mai mult pe capacitatea societăților de a absorbi loviturile, de a funcționa sub presiune și de a-și reveni repede. În ultimele săptămâni, la Bruxelles se aude tot mai des un alt cuvânt: descurajare.
În mai puțin de șase săptămâni, trei texte au marcat această schimbare de accent. Pe 16 septembrie, în discursul privind starea Uniunii, Ursula von der Leyen a cerut un „manual” european de răspuns la amenințările hibride (counter-hybrid playbook) și un Protocol de securitate de urgență, prezentat drept un „articol 4” propriu al Europei, după modelul clauzei de consultare din Tratatul Nord-Atlantic. Pe 23 octombrie, Centrul Comun de Cercetare al Comisiei și Centrul European de Excelență pentru Contracararea Amenințărilor Hibride de la Helsinki au lansat raportul „Defending Europe Against Hybrid Warfare”, care propune o strategie de reziliență și descurajare. La lansare, comisarul pentru apărare Andrius Kubilius a spus că raportul va avea un rol-cheie în elaborarea manualului. Tot el semnează cuvântul-înainte al raportului, în care formularea este directă: Europa trebuie să treacă de la reziliență la descurajare.
Întrebarea este dacă asistăm la o schimbare de doctrină sau doar la o schimbare de vocabular. Teza mea este că Europa a adoptat limbajul descurajării înainte de a-și fi construit mecanismul de decizie care o face credibilă. În materie de descurajare, acest decalaj cântărește mai mult decât orice declarație.
Raportul pornește de la o constatare formulată fără menajamente: reziliența singură nu mai este suficientă. Autorii descriu un mediu de securitate în care adversarul, în primul rând Rusia, urmărește să sature apărarea prin volumul operațiunilor, să exploateze efectele în cascadă și să lanseze operațiuni cu impact ridicat, gândite să paralizeze societăți și decidenți. Răspunsul propus are trei timpi: anticiparea, apărarea activă în timpul atacului și răspunsul de după atac, prin care agresorului i se impun costuri. Miezul argumentului este că un răspuns treptat nu descurajează. Măsurile pas cu pas nu produc niciodată un cost suficient și îi dau adversarului timp să se adapteze. De aceea, raportul cere răspunsuri care să surprindă și să destabilizeze, iar sancțiunea pentru un atac asupra Europei trebuie să fie, în formularea autorilor, de nesuportat. Kubilius a citat exact acest pasaj în discursul de la lansare.
Vocabularul descurajării nu este însă o invenție a acestei toamne. Concluziile Consiliului din 16 martie 2026 vorbeau deja despre folosirea tuturor instrumentelor disponibile pentru a preveni și a descuraja campaniile hibride și pentru a le răspunde, despre creșterea constantă a costurilor pentru cei responsabili și despre importanța acțiunii proactive. Statele membre au acceptat, așadar, ideea că Uniunea trebuie să impună costuri.
Diferențele apar în formulări. Consiliul vorbește despre măsuri asimetrice și proporționale, conforme cu dreptul internațional, și insistă ca orice inițiativă europeană să respecte competențele exclusive ale statelor membre. Aceeași formulă, a răspunsurilor legale și proporționale, apare și în cuvântul-înainte semnat de Kubilius. Corpul raportului merge însă mai departe și vorbește despre costuri intolerabile pentru adversar și despre o sancțiune de nesuportat. Consiliul vorbește despre amenințări hibride, iar cuvântul „război” nu apare nicăieri în concluziile sale. Raportul vorbește încă din titlu despre război hibrid. Distanța dintre „proporțional” și „de nesuportat” nu este stilistică: ea separă un răspuns pe care statele membre și l-au asumat de unul pe care nu l-au discutat încă public. Faptul că această distanță se regăsește chiar în paginile aceluiași raport arată că întrebarea nu este tranșată nici în documentul care ar trebui să o lămurească.
Von der Leyen a numit ea însăși problema. În discursul din septembrie a spus că doctrina, instituțiile și procesul decizional al Uniunii nu au ținut pasul cu noua realitate și că sistemele europene, construite pe căutarea consensului și a compromisului, trebuie reevaluate. Protocolul propus răspunde însă doar parțial acestei constatări. Așa cum a fost formulat, el ar permite oricărui stat membru să le convoace pe celelalte pentru a coordona un răspuns european, a descuraja escaladarea și a limita impactul. A convoca nu înseamnă a decide. La prima discuție a miniștrilor de externe și ai apărării, pe 28 septembrie, Kaja Kallas nu a putut spune câte state susțin mecanismul. Un diplomat citat de Politico și-a exprimat deschis disconfortul față de protocol, iar alții au avertizat că noile structuri ar cere luni de pregătire și ar putea dubla mecanisme care există deja, precum Mecanismul integrat al UE pentru un răspuns politic la crize (IPCR). La jumătatea lui octombrie, propunerea nu avea încă bază juridică, sistem de vot, buget sau dată de început.
Cel mai clar semnal a venit de la Consiliul European din 15–16 octombrie. Liderii au scris că acțiunile Rusiei „nu vor rămâne fără răspuns”, dar instrumentele pe care le-au numit sunt cele existente: setul de instrumente hibride al Uniunii, folosit „la cererea statului membru vizat”, cu precizarea că responsabilitatea principală le revine statelor membre. Protocolul de securitate de urgență nu apare în concluzii. Detaliile sunt așteptate în noua strategie europeană de securitate, pe care diplomați citați de Politico o anunțau pentru începutul lui noiembrie.
Pentru descurajare, regula de decizie nu este un detaliu tehnic. Raportul îl citează pe Thomas Schelling, pentru care o amenințare este eficientă numai dacă adversarul crede că vei acționa, nu doar că ai putea acționa. Un adversar care știe că un singur veto poate bloca răspunsul colectiv include această certitudine în calculul său. Autorii raportului descriu riscul sub numele de „arbitraj al alianței” (alliance arbitrage): adversarul lovește partenerii mai slabi și încearcă să dividă coaliția. Kubilius scrie, în cuvântul-înainte al raportului, că multe operațiuni ostile sunt gândite tocmai pentru a exploata incertitudinea privind responsabilitatea și gravitatea lor. Un mecanism care se oprește la consultare lasă intactă exact această incertitudine.
A doua problemă este atribuirea. Fără ea, descurajarea prin pedeapsă nu are pe ce să se sprijine, iar raportul o tratează ca pe un act politic, care trebuie făcut repede și, pe cât posibil, în comun. Autorii propun o anchetă paralelă, independentă de procedura penală, bazată pe informațiile statelor membre și ale aliaților, pentru că justiția are nevoie de luni sau de ani, în timp ce dinamica operațiunilor hibride cere reacții rapide. Propunerea este coerentă strategic, dar ridică o întrebare pe care raportul nu o discută: cât de solide trebuie să fie probele pe care se sprijină decizia politică de a impune costuri, într-o Uniune care se definește prin statul de drept.
Privite împreună, cele două probleme arată unde se află de fapt golul. Uniunea are deja instrumente la ambele capete ale procesului: mecanisme de convocare și regimuri de sancțiuni. Lipsesc procedurile din mijloc: o atribuire comună și rapidă și o regulă de decizie pe care un singur stat să nu o poată bloca.
Există un domeniu în care Europa a încercat deja această trecere și din care poate învăța: spațiul cibernetic. Setul de instrumente de diplomație cibernetică al Uniunii a fost adoptat în iunie 2017, iar regimul de sancțiuni pentru atacuri cibernetice, în mai 2019. Primele sancțiuni au venit însă abia pe 30 iulie 2020, pentru atacuri din 2017 și 2018, între care WannaCry, NotPetya și tentativa împotriva Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice. Instrumentul de descurajare exista, dar atribuirea și unanimitatea au transformat costul impus într-o reacție venită după trei ani.
Concluziile Consiliului din martie 2026 recunosc că activitățile cibernetice ostile sunt adesea o componentă-cheie a campaniilor hibride și cer folosirea deplină a acestor instrumente. Raportul JRC–Hybrid CoE nu face însă legătura cu ele. Deși revine constant la domeniul cibernetic, nu trimite nici la setul de instrumente de diplomație cibernetică, nici la regimul de sancțiuni, iar singura contramăsură dedicată exclusiv domeniului este formulată în termeni foarte generali. Pentru o strategie care cere răspunsuri rapide și ferme, omisiunea contează. Experiența cibernetică arată că problema nu este lipsa instrumentelor, ci viteza cu care Uniunea ajunge să le folosească.
Mai există o tensiune, vizibilă chiar în discursul de la lansare. Kubilius a vorbit despre instrumente pentru cele mai puternice contraacțiuni, despre care nu se poate vorbi public, dar pe care statele membre le discută. Raportul insistă, în schimb, că descurajarea este în esență un act de comunicare, iar într-un act de comunicare claritatea este esențială. Cele două pot coexista: o parte a răspunsului poate rămâne discretă, iar mesajul public poate rămâne ferm. O descurajare construită pe măsuri care nu pot fi numite depinde însă și mai mult de credibilitatea promisiunii că vei acționa. Credibilitatea ne trimite, din nou, la regula de decizie.
Pentru statele de pe flancul estic, inclusiv pentru România, întrebarea nu este teoretică. Ele sunt cele mai expuse operațiunilor de saturare pe care le descrie raportul: drone în spațiul aerian, sabotaje asupra infrastructurii, bruierea semnalelor de navigație prin satelit, campanii de dezinformare. Pentru ele, diferența dintre un mecanism care convoacă o reuniune și unul care produce o decizie se măsoară în timp de reacție și în cât de repede ajunge la Moscova semnalul că Europa răspunde unită.
Răspunsul la întrebarea din titlu este, deocamdată, nuanțat. Europa a intrat în era descurajării la nivelul limbajului și, într-o anumită măsură, al intenției politice. Nu a intrat încă la nivelul mecanismelor. Strategia europeană de securitate, așteptată în aceste săptămâni, va arăta dacă trecerea este reală.
- Schimbarea de vocabular este reală și nu aparține doar Comisiei. Statele membre au acceptat încă din martie ideea că Uniunea trebuie să descurajeze și să impună costuri.
- Raportul JRC–Hybrid CoE merge însă mai departe decât statele membre, de la „amenințare” la „război” și, în corpul textului, de la „proporțional” la „de nesuportat”. Strategia de securitate va arăta cât din această ambiție se păstrează.
- Protocolul de securitate de urgență, așa cum a fost anunțat, este un mecanism de consultare, iar liderii nu l-au preluat în concluziile din octombrie. Testul lui va fi dacă produce decizii, nu doar reuniuni.
- Fără o regulă de decizie care să nu poată fi blocată de un singur stat și fără o procedură comună de atribuire, descurajarea europeană rămâne o promisiune pe care adversarul o poate testa. Adversarul o face deja. Regimul de sancțiuni cibernetice arată de câțiva ani cât costă această lipsă.
Context pe blog: despre logica descurajării în NATO, Teoria victoriei a NATO: un război limitat, dar cât de limitat?; despre coordonarea europeană în domeniul cibernetic, Raportarea incidentelor cibernetice. O adresă europeană sau douăzeci și șapte?.
Surse
- Joint Research Centre și Hybrid CoE, Defending Europe Against Hybrid Warfare, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, octombrie 2026: data.europa.eu
- Ursula von der Leyen, discursul privind starea Uniunii, Strasbourg, 16 septembrie 2026: ec.europa.eu
- Andrius Kubilius, discursul de deschidere la lansarea celui de-al treilea raport privind amenințările hibride, SPEECH/26/2242, Bruxelles, 23 octombrie 2026: ec.europa.eu
- Consiliul Uniunii Europene, Concluziile privind consolidarea capacității Uniunii Europene de a contracara amenințările hibride, doc. 7349/26, 16 martie 2026: consilium.europa.eu
- Consiliul European, Concluziile reuniunii din 15–16 octombrie 2026, capitolul VI: consilium.europa.eu
- Serviciul European de Acțiune Externă, fișa „Countering Hybrid Threats”, martie 2024: eeas.europa.eu
- Consiliul Uniunii Europene, „EU imposes the first ever sanctions against cyber-attacks”, 30 iulie 2020: eeas.europa.eu
- Consiliul Uniunii Europene, „Sanctions against cyber-attacks”, cronologia regimului de sancțiuni: consilium.europa.eu
- Politico Europe, „EU quietly braces for nightmare scenario of multiple-casualty hybrid attack”, 7 octombrie 2026: politico.eu
- Euronews, „EU seeks hybrid threat playbook without duplicating NATO”, 28 septembrie 2026: euronews.com
- Euronews, „European Security Council: New idea or a repackaged hybrid toolbox?”, 14 octombrie 2026: news.yahoo.com